Poezie Calatorie spre cer...

Cand valuri mari ce spumegau

Loveau fragila-mi barcă,

Cand mulţi din jurul meu vroiau

De Tin sa ma despartă.



Pe nevăzutul tău toiag,

Mi-am sprijinit făptura,

Atunci când cu atâta drag,

Topeai din mine zgura.



Nu-nţelegeam de ce-i aşa,

Dar m-am lăsat, o , Tata,

În mâna Ta ce mă ţinea

Acum ca şi-altădată.



Mereu mai sus m-ai ridicat,

Să pot să-ţi văd lucrarea,

Să nu m-opresc împovărat,

Orbecăind cărarea.



Tu pasul meu mi-ai spus să-l pun,

În urma ta Isus,

Şi să merg drept pe-al vieţii drum,

Spre ţinta cea de sus.



Privirea să mi-o îndrept spre cer,

Să nu privesc cărarea,

Spre ţeluri 'nalte ce nu pier,

Să-mi fie alergarea.



Căci în curând se va sfârşi,

A noastră alergare,

Si sus în cer ne vei primi,

În slavă şi-n splendoare.



Dar pân' atunci Isus iubit,

Măreşte-ne credinţa,

Ca să avem necontenit

În faţă biruinţa.



În jertfa ta de pe calvar,

Simţim deplin iertarea,

Si mântuirea ta în dar,

Ne este-asigurarea.



Te aşteptăm ca să revi,

Din slăvile senine,

Căci azi a mai trecut o zi,

Si mâine-om fi cu tine.