Poezie Prietenul meu, Pământul...

PRIETENUL MEU, PĂMÂNTUL…



- Tu, prieten drag ce ne hrănești,

Cu fructe, apă și povești

Cu adieri în vânt de Mai,

Cu zbor de păsări peste plai -

Pământule, prieten iubit,

De ce pe om te-ai necăjit?

De ce ne cerți cu ploi și frig,

Cu secetă fără câștig

Și prin cutremur tu ne cerți,

Pământule, nu ne mai ierți?

Nu vrei să fi iar bun cu noi?

Nu vezi că plângem în nevoi?



- ”Copile, eu sunt supărat

Pe oamenii ce m-au uitat

Și cu otravă m-au poluat,

Pădurile mi le-au tăiat

Și aerul l-au colorat,

Iar păsările mi-au plecat.

Sunt supărat că m-ați uscat,

Că apele mi le-ați secat

Și florile le-ați sufocat

Cu plastic și ce-ați aruncat.

De-asta sunt înfuriat

Și-mi pare rău că v-am salvat.

Nu de voi am fost eu creat

Ci Dumnezeu Adevărat

Îmi este Tată și-Împărat.

Eu vă sunt casă și sunt hrană

Dar Dumnezeu făr-de-prihană

Va judeca în viitor

Pe omul cel otrăvitor!”