Poezie După psalmul 14

Smintitul cu ideile nebune

Din infinit de bulgăre de lut –

„Nu este Dumnezeu! – sie-şi propune –

Şi din nimic porni un început.”



Desigur, din nimic nimicul creşte –

El în nimic orice a risipit

Şi-au triumfat înţelepciuni de peşte

În suflet de pigmeu ticăloşit.



Morala deveni o murdărie,

Iar cinstea e numită inamic,

Viaţa-i calculată ca pustie,

Și omul prefăcut fu în nimic.



Acei ce nici nu ştiu ce e onoare

S-au ridicat din spulberări de morţi,

Nimicul e mai mare şi mai mare,

Umanitatea e-un puhoi de sorţi.



Ci invalizi în inimă şi-n minte

Râd de acei ce-n Domnul se încred,

Foiesc ei, cotropiţi de simţăminte,

Dintr-un instinct de animal biped.



S-au înălţat la „vietăţi umane”

Şi s-au deprins cu-o existenţă-n chin

Exterminând semeni cu milioane

Din lumea inundată în venin.



Cu cât absurdul este mai puternic –

Ilogicul devine monstruos...



Isuse,-Ţi mulţumesc din întuneric

C-un suflet care creşte spre frumos.



Ţi-am implorat odată ajutorul

Şi m-ai înveşnicit, Părinte Sfânt,

Cunosc că în Lumină viitorul

Va şterge orice beznă pe pământ.



În Tine am aflat ce-i fericirea

Ferit de la blestemul pământesc,

Mi-ai dat, Isuse, Viața și Iubirea

Ca din nimic în Om iarăși să cresc!