Poezie Cuvinte rostite

Că din suflet, că din minte,

De pe râs ori că te doare

Ni se presură cuvinte

Ca şi frunze căzătoare.



Adunându-se-n troiene,

Mai văzute, mai uitate,

Pe alei cotidiene

Tot aleargă-mprăştiate.



Când şi când un om s-apleacă

Parcă auzind poetul

Şi în palma lui săracă

Poartă pe un timp buchetul.



Dar mai des călcăm pe ele

Fără-a le stima suspinul

Că aveau vise de stele,

Că îşi înnegresc veninul.



În tristeţile de toamnă

Curcubeiele culorii

Falsitatea parcă-ndeamnă

În tihnirile ninsorii.



Şi se cern cuvinte triste

Spre uitările eterne

Din amurguri ametiste

În argintul mort al iernii.



Zise netrebuincioase

Că laconic, că şiroaie

Din coroană ne sunt scoase

Şi-aruncate la gunoaie.



Deseori, pe o grămadă,

Aruncăm focul uitării

Toate-n flăcări ca să ardă

Cu ecoul primăverii.



Se topesc frunze căzute

Care-n scrâşnet, care-n şoaptă,

Doară sus de-acum născute

Alte frunze ne aşteaptă.



Să ne cadă blând în palmă

Cu hâtrie, cu durere

Pe cărarea noastră calmă

Tălpilor pentru plăcere.



Mângâindu-ne auzul,

Înăsprindu-ne necazul –

Rareori când poate-o frunză

Să ne pălmuiască-obrazul.



Căci pragmatici doar răspundem:

Frunzei moarte – foaie goală,

Orişicând şi orişiunde

Haşurată în morală.



Şi aşa o toamnă-ntruna

Ne-njoseşte şi ne bate

Cât o mască cu minciuna

Râde de sinceritate...



Viaţa doar de slove-aprinde

Se ridică ele ruguri

Şi din arşiţa lor prinde

Să se nască-n braţe muguri.



Dacă-n Dragoste se-nalţă

Un cuvânt care se spune

Înapoi primi-va viaţă

Ca răspunsul rugăciunii.



De ne-om smulge de sub coajă

Simţămintele afară

Vom începe fără-o vrajă

Să trăim în primăvară.



Când prin inimi se cuvântă

Cugetul nu stă la pândă

În livada înflorită

Cu-orice frunză fremătândă.