Poezie În zorii sfintei zile

În zorii sfintei zile dintâi a săptămânii

Când vântu-abia-ncepuse să mângâie salcâmii,

Doi îngeri de lumină, cu glasul lor curat,

Au spus întâia dată: Cristos a înviat!



Din toată omenirea, unor femei sărace

S-a dat dintâi vestirea de glorie și pace.

Cu ele, firea-ntreagă a scos un lung oftat,

Când îngerii grăiră: Cristos a înviat!



Femeile cu teamă se uită-n jur deodată,

Sigiliile-s rupte și piatra-i răsturnată,

Și îngerul le spune din nou, mai apăsat:

"De ce vă este teamă? Cristos a înviat!"



Și ele lasă smirna și vasul cu mireasmă,

Aleargă în cetate cuprinse de fantasmă,

Se miră ucenicii, să fie-adevărat?

Iar ele strigă-ntruna: Cristos a înviat!



Apostolii în grabă, și-n frica lor adâncă

Aleargă în grădină la grota cea din stâncă.

Și iată că mormântul e gol, ce s-a-ntâmplat?

Și îngerii proclamă: Cristos a înviat!



Iar undeva în umbră, fugind prin coridoare,

Cu sulițele rupte, în groaza cea mai mare,

Soldații de le groapă se-adună la palat,

Îi spun și lui Caiafa: Cristos a înviat!



Împiedicați în ciucuri și-n grele patrafire,

Aleargă marii preoți întorși pe dos în fire,

Mânia li se-arată în glasul tulburat:

"Auzi ce se vorbește, Cristos a înviat!"



Cu fața-n palme Simon e prins de remușcare,

Și-n vremea când el plânge, chiar Domnul îi apare,

Îl mângâie-n tăcere și stă cu el la sfat,

Și Petru știe sigur: Cristos a înviat!



Iar seara când se-adună apostolii cu frică

Și ușile-s închise, și nu știu ce să zică,

Deodată, iată, Domnul, cu ei ca altădat';

Și-atunci cu toții strigă: Cristos a înviat!



Amin.