Poezie balada corbului cu fracul şifonat

Iov 38:41



Povestea lui,nu-i multă lume să o ştie,

e foarte veche,

însă, la fel ca multe,alte mici poveşti,

deşi s-a petrecut pe vremea lui Ilie

şi azi dacă o povesteşti,

pare că ieri s-a întâmplat.

Sau poate-acum chiar o trăieşti

şi-al ei sfârşit ca mâine va să vie.



Un pui de corb curat,dintr-un mic cuib curat,

mândru de fracul său

- căci Dumnezeu pe corbi în frac i-a îmbrăcat –

să vadă lumea cu adevărat a vrut.

S-a avântat din cuib afară

şi lumea l-a acaparat. Şi a căzut.



Căderea i-a părut un vis.

Un vis plin de lumini ciudate

şi de culori,

de scurte peisaje-paradis,

din nori ieşite şi din vânt.

Căzând, a adormit

şi s-a trezit doar când

tot fracul îl durea,

iar sufletu-i zdrobit avea

un iz puternic de pământ...



Printre copaci,

pădurea în care căzuse ascundea

umbre ce şuşoteau întunecat

şi urmăreau să vadă unde

îşi va depune fracul şifonat.



Deasupra, corbi zburau

trasând pe cer din zbateri agitate

frânturi de fericire

şi de libertate.



O, cât ar fi vrut acum puiul de corb

să poată zbura...

dar speriat şi ameţit, cu gândul doar la zbor,

n-a mai avut puterea,

şi poate nici dorinţa

de a chema pe cineva în ajutor.

Dar Cine trebuia, L-a observat,

şi-n îndurarea Sa,

I-a dat putere să-şi revină

şi glas plin de durere, să poată striga.



Un strigăt ascuţit de disperare

a înconjurat pământul,

şi pământul s-a oprit în loc

iar timpul n-a mai avut rost.

Pe corb, de jos, l-a ridicat Ilie,Sfântul

şi l-a urcat în carul său de foc.

Şi duşi au fost.



Dacă pentru un pui de corb

cu fracul şifonat,

Înţelepciunea Lui cea sfântă

opreşte pământul din rotire

şi topeşte timpu-n soare,

să nu te mire

că în ziua când un păcătos se pocăieşte

tot cerul cântă

cântări de sărbătoare.



Poate că nu mai poţi zbura,

poate că nici striga nu ai putere,

poate că eşti învins

şi nu ai nici dorinţa de-a striga,

poate că n-o poţi face de durere,

poate nu ştii...dacă-i aşa,

atunci,

ajunge-o şoaptă sinceră,

o lacrimă de pocăinţă

ce curge râuri de păreri de rău,

o scurtă rugă plină de credinţă:

„Ia-mă, Doamne Isuse, sunt al Tău...”

şi vei fi alt om.

Din „eul” tău vechi şi întunecat

nu va rămâne decât învelişul :

un mic surâs şi...fracul şifonat.