Poezie Maria Magdalena (3)

I. POEMUL







Bătea o aripă de vânt.

Şi noaptea era ca gheena.

Din vale, cu sufletul frânt,

o ceată urca spre mormânt…

Şi-n frunte era Magdalena.

Maria, cea smulsă din iad,

din şapte otgoane de moarte,

trecea printre stânci ca prin vad.

Şi toate-i păreau ca o carte...

Şi-n toate citea lăcrimând

poemul cel scris de curând

cu jilave slove de sânge.



Acolo... privirea-ntorcând,

Isus o văzuse cum plânge.

Aici... El căzuse-n genunchi.

Acolo-i vorbeau heruvimii.

Aici, sprijinit pe un trunchi,

vorbise cu milă mulţimii.



Maria privea mai departe.

Şi gându-i zbura spre mormânt.

"Dar piatra din pragul cel sfânt,

vai, cine-o va da la o parte?"

Bătea o aripă de vânt

deasupra cărării deşarte...







II. STRĂJERII





Pe culme, în tainicul loc,

vorbeau către ziuă ostaşii.

- Dar cât vom mai sta lângă foc,

pândind strigoilor paşii?

- Ehei, păzitori de prooroc,

e vremea acum să se ştie:

păzit de străjeri şi pecetea,

Isus, dătătorul de vieţi,

n-a fost cu putinţă să-nvie!

Căci astăzi e ziua a treia

şi azi, când va fi spre apus,

vor strânge bătrânii Iudeea

să-L vadă-n mormânt pe Isus.

Priviţi-L! striga-vor rabinii,

aici e profetul luminii!

Apostoli, bătrâni, ucenici,

aceasta e ziua-nvierii.

Şi totuşi... aici sunt străjerii!

Şi totuşi... Isus e aici!

Lipsit de puteri şi noroc,

aici Îi rămâne-vor paşii,

aici Îl vor plânge părtaşii!

Astfel, priveghind lângă foc,

vorbeau către ziuă ostaşii.



Deodată... un vaier ciudat,

un muget, un clocot de ape,

porni din adânc depărtat,

urcând mereu mai aproape.

Copacii, ca oamenii beţi,

porniră cu dealul deodată.

Şi piatra, uitând de pecetea,

cu vuiet căzu răsturnată.

Săriră cărbunii răzleţi

ca cioburi aprinse. Şi-ndată,

din beznă, pe Iespedea grea,

cu chip sclipitor ca o stea,

un înger acum se arată.

Un înger cu strai ca zăpada

înalţă o spadă de jar!



Ostaşii, cu feţe de var,

dau buzna pe stânci de-a grămada.

Și, grabnic, de spaima Puterii,

porniră ca apa... străjerii!







III. CAIAFA







În zori,

în falnicu-i palat,

sări din patul său Caiafa,

cu chip livid şi turburat,

golindu-şi în potir carafa.

Apoi aprozii şi-a strigat:

- Chemaţi acum în zori soborul

să ţinem un sabat în plus!...

Căci aşa sfârşim cu-acel ISUS!

În urmă, vom chema poporul.

Şi-apoi vom merge pe Golgota,

acolo unde-nşelătorul,

Acela ce-Și zicea Mesia,

Îşi doarme-n pânze veşnicia!

Şi, fiindcă-i ziua învierii...

chemaţi bătrânii cu podoabe,

încinşi cu sfinte filacterii!



Dar iată... printre robi şi roabe,

intrară în palat străjerii.



-Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul!



Cu-n glas întretăiat de-un tremur,

ostaşii au luat cuvântul:



- A fost un înger... un cutremur...

şi piatra a căzut deodată!

- Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!

Ostaşi, voi aţi fugit din post!

- Un înger... coborât pe piatră...

un înger lângă noi a fost!



Era ca fulgerul pe cer

când umple de sclipire norul.

- Sunteţi nebuni. Când eşti străjer,

mai ştii ce-i spaima şi fiorul?

Vai, parcă m-a lovit un fier!

Dar unde e... înşelătorul?

- Ah, domnule, să-ţi spun curat:

Înşelătorul a-nviat!

- A în... vi... at? Ce vorbă-i asta?

Ah, blestemaţii, ah, nerozii!

Mi se despică-n două țeasta!

Să vie înapoi aprozii...

... Dar poate totuşi... e-o greşeală.

Un mort e mort fără-ndoială!

O fi pe-acolo... Cine ştie?

- Nu-i nimeni. Peştera-i pustie.

Şi zace-n miruri pânza goală.

- Veţi merge-n lanţuri la galere!

Ba nu... mai bine... sst!... tăcere!

Ei, ucenicii l-au furat...

Aţi înţeles? Din neveghere,

aţi adormit... puţin!... aseară.



Şi, ei, tâlharii, Îl furară!

- Dar dregătorul?...

- Fiţi pe pace!

Vorbind în taină cu stăpânul,

noi fără grijă vă vom face...



Şi le-a umplut cu aur sânul.







IV. DOI TINERI







Bătea o aripă de vânt

cu dulce parfum de narcise.

Asupra oraşului sfânt

o geană de zori răsărise.



Maria urca spre mormânt.

Şi gându-i zbura mai departe...

"Dar piatra din pragul cel sfânt,

vai, cine-o va da la o parte?"



Şi ceata se-opreşte acum.

Şi inima-ncepe să bată.

Se-adună surorile-n drum.

Acolo... sub stâncă... e fum...

Şi piatra cea grea-i răsturnată!



Lăsând între pietre povara,

aleargă femeile-n stol.

Şi toate sunt albe ca ceara:

Mormântul... mormântul e gol!



Şi plânge în hohot Maria.

Şi plânge... Vai, unde L-au pus?

Ori n-are un capăt urgia

ce tot mai loveşte-n Isus?



Cum tremură frunza-n dumbravă

se-crâncenă carnea de-amar.



Deodată, în haine de slavă,

alături, doi tineri răsar.

- De ce căutaţi între morţi

pe Regele gloriei sfinte?

Căci iată, negrele porţi

le-a frânt, cum a spus mai-nainte!



Uimite spre îngeri privesc

femeile-n rugi fremătăte.

Şi fără de sine pornesc

din deal, înspre sfânta cetate.







V. GIULGIUL GOL







Veghind într-un loc tăinuit,

apostolii-n freamăt de teamă,

în zarea de zi s-au trezit

de-un iute şi viu ciocănit

în uşa cu drugi de aramă.



Mormântul... femeile-au spus...

e gol! Pe Domnul luară

şi nu știm unde L-au pus.

Şi-acolo... pe lespezi... de sus,

doi îngeri, venind, se-arătară.

Doi îngeri... Dar glasul s-a stins,

căci toţi le priveau cu-ntristare.

Iar Toma plângea ca învins.

Dar Petru mijlocul şi-a-ncins.

Ioan a sărit în picioare!



Şi-ndată, pe drumuri pustii,

sub cer sângerând ca o rană,

cei doi străbătură în goană

livezi îngrădite şi vii.

Şi sus, la mormânt, cu fiori,

pe pragul cioplit ca o treaptă,

Ioan... se opreşte... aşteaptă.



Iar Petru curând năvăleşte

cum cade un înger pe-un trunchi

şi plin de uimire, priveşte.

Fâşiile-n albe tipare,

întreaga lor formă păstrând,

lăsaseră trupul să zboare

din ele, cum zboară un gând.

În balta de smirnă şi-aloe,

stau pânzele tainic deşarte

şi-i strâns obrăzarul deoparte!



În hohot de plâns fără voie,

cu-ntreaga puterii măsură

apostolii cred în Scriptură.

Învinsă e veşnica moarte!

Isus e stăpân pe natură!







VI. RABUNI







Rămase in urmă, departe,

din nou către sfântul mormânt

femeile-n valuri învoalte,

veneau prin aripă de vânt.

şi sus, la mormântul pustiu,

se-opriră pe piatră să plângă.

Un abur de nor auriu

venea până-n prag să se frângă.



Maria din nou se apleacă,

să vadă măcar o scânteie.

Dar uite, se-aprind curcubee.

Ah, dragostea cum s-o înfrângi?

Sunt îngerii iarăşi. - Femeie,

ce rană te face să plângi?



Şi-un umblet se-aude afară...

Sunt paşi ce se-apropie blând.

E, poate, mai ştii, grădinarul.

- Femeie, ce cauţi plângând?

Maria tresare ca arsă.

Îi muşcă în inimă teama.

Îşi pune sfioasă măhrama

pe faţa cea repede-ntoarsă.



- Stăpâne, Maria a spus,

de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,

arată-mi doar unde L-ai pus.

Şi omul străin îi răspunde:

- Maria! Iar ea s-a întors.

Maria?... tot sufletul stors

renaşte-n aceste secunde.



E El! Şi în faţa minunii,

Maria se-aruncă: - Rabuni!

- O, nu mă atinge, Maria,

căci nu m-am suit la Cel Bun!

Şi totuşi... am vrut să vă spun

chiar azi, tuturor, bucuria.

Ci du-te la fraţi să le spui

că astăzi la Tatăl Mă sui,

la Cel ce-a zidit veşnicia!



Femeile-n colb se înclină

şi grabnic pornesc pe rovină.

O, cât e de bine s-alergi,

să duci bucuria cea mare!

Maria voioasă aleargă.



Surorile fug necurmat

să strige: Isus a-nviat!







VII. TRĂIEŞTE





De-atunci... în lumea cea largă,

o, câte Marii au strigat,

câţi martori de veste au dat:

E viu Salvatorul! Trăieşte!

Iar noi eram morţi şi vrăjmaşi,

păziţi ca de tainici ostaşi.

Şi Domnul, din bezna adâncă,

ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă

să ducem mesajul divin.

E viu Salvatorul! Şi încă,

din cerul de glorie plin,

ne cheamă, ne iartă, amin...