Poezie Îndemnul (1)

Îndemnul



Eram pribeag pe cale

Şi-mi căutam o umbră,

Când am simţit din vale

Un miros ca de ambră.



Venea din floarea albă

Dintr-un copac lumină,

Cu vâsc de frunze salbă

Şi rouă în cunună...



Mă atrăgea copacul

Cu umbra-i de levit,

Cum liniştea pe lacul

Din preajma unui schit.



Cu-al grabei nod descins,

Când sufletu-mi să trag,

Blând ramu-i m-a atins

Cum stelele pe-un mag!



El nu-mi ştia de rana

Ce ascundeam în miez,

Primitu-m-a cu prana

Ca pruncul la botez



Şi m-a atins cu floarea,

Mai blând decât un flutur,

Polen cum este mierea

Pe rană să mi-l scutur.



Pătruns de dărnicia-i

Genunchii mi-am plecat,

Suspin trezind veciei

În ruga-mi înecat...



Că sunt iubit e semnul

În dar trimis de cer,

Să-mi fie clar îndemnul:

Să cred, să stărui şi ...să sper



30.03.2010