Poezie În zări albastre

În zări albastre



Mă aflu Doamne-n zări albastre,

Mă aflu sus, între pământ şi cer

Şi-mi pare-un vis spre alte astre,

Dus de pasărea, cu-aripi de fier

Plutind, creaţie a minţii noastre!



Şi-aflându-mă, mai sus de nori

Stând şi privind veşnicul soare,

Zburând prin spaţiu,…te-nfiori

De vasta-Ţi şi marea-Ţi lucrare

Ce-nveşmântată-i, în splendori!



Căci Doamne, Tu ai dat ştiinţă

Omului, atunci când l-ai creat,

Ca studiind mult, în cunoştinţă

El să tot crească-n timp treptat

Prin cercetări largi şi sârguinţă!



Şi-astfel în mintea-i scrutătoare

Spre ceru-ntins marcat de stele,

A-ncolţit gândul, de-a fi-n stare

Cândva, să se îndrepte spre ele

Animat, de voinţa-i cutezătoare.



Să zboare, a fost împins de dor

Pe ceru-albastru-n lung şi-n lat,

Să afle vrând, cum este-n zbor

Când spre zenit, te-ai îndreptat

Pătruns, de cel mai scump fior.



Şi, o Doamne, cât e de frumos!

Când dela mii de metri înălţime,

Priveşti, spre lumea cea de jos

Ştiind că este-a ta şi-ţi aparţine

Cu-al ei tezaur aşa de maiestos.



În faţa-mi, e zarea nercuprinsă

E infinitul, cel plin de măreţie,

E-a Ta tărie-a forţei neînvinsă,

Mister prea sfânt spre veşnicie

Ieşit din dragostea-Ţi aprinsă!



Şi dacă prin viteză supersonică

În huruit lin acum mă deplasez,

E o minune-a minţii… ce ridică

În suflet, veracitatea unui crez

Ce cu pregnanţă el se certifică,



Anume: ,,Căci suntem de neam

Prin creaţiune - din Dumnezeu,”

Şi voia-Ţi sfântă, de-mplineam

Puteam să fim, spre-alt apogeu

Şi multe alte lucruri cunoşteam!



Căci Doamne, gândul veşniciei

L-ai pus în mintea... ce i-ai dat,

Omului, când liniştea bucuriei

Pierdută a fost sub greu păcat

Dar, nu l-ai lăsat pradă pustiei!



Flavius Laurian Duverna

10 martie 2010