Poezie Balada copacului singuratic

Povestea lui,

nu-i nimeni să o spună.

Doar vântul, uneori o aminteşte,

când adiind sub câte-un clar de lună,

pădurilor le-o povesteşte,

încet, şoptind dramatic,

povestea tristă a unui copac,

copacul singuratic:



Copacul singuratic

crescuse stingher, pe coama ununi deal,

un deal ciudat, modelat straniu;

din el creştea un cer albastru, ireal,

ce îi accentua forma de craniu.

Singur, de secole-n răbdare îmbrăcat,

martor tăcut al unui mic petec de lume,

căruia îi dădea sens

doar stând acolo, sus, pe deal,

ca un străjer viteaz, ce n-are vârstă, n-are nume,

pulsând intens, părând imens,

înfipt parcă într-un pământ

învăluit în supranatural.



Dacă ar fi putut vorbi,

copacul singuratic,

vreo două mii de ani ar fi putut tot povesti

poveşti:

poveşti de dragoste din alte timpuri,

în lacrimi terminate;

poveşti aduse de săgeţi

înfipte-n crengile-i mirate;

poveşti spuse de vânt,

şoptite printre frunze-nfrigurate;

poveşti vorbind de alte lumi,

apuse şi demult uitate...



Însă copacul n-a putut vorbi,

nici chiar atunci când l-au tăiat.

Plângându-şi seva, doar şi-a amintit

cântări de dragoste ce-odată le-au cântat

bucăţi de lut care s-au odihnit,

cândva la umbra lui,

balade ce demult le-au fredonat

copiii ce-l tăiau acum,

copiii nimănui...



Iar mai târziu,

chiar dac-ar fi putut vorbi,

copacul singuratic a ales să tacă,

când a văzut aceşti copii

ce nebunie pot să facă.

Atunci, a vrut să moară repede,

şi a murit,

căci n-a putut să simtă cum pe lemnul lui

pe Dumnezeu L-au răstignit...



Copacul nu mai e,

dar umbra lui imensă acoperă pământul.

La umbra lui,

de două mii de ani se-adună,

copiii ce odat-au fost ai nimănui,

şi cântece de dragoste răsună,

cântări cel laudă pe Cel Ce- a adus Vestea Bună,

Care-a murit pe lemnul lui , crucificat

şi-apoi pentru vecii a înviat!