Poezie PAMÂNTUL (1)

PĂMÂNTULE, PĂMÂNTULE…



Neobosit de mii de ani decând alergi

Fără s-asculţi de muritorii ce-ţi dau legi,

Te vând, te cumpără, te scormonesc în copcă

Avizi după comori, smintiţi de poftă…



Chiar omul fost-a luat din tine,

Pământule, l-ai săturat de bine

Şi l-ai hrănit cu bunătăţi,

Cu glorii, cu mărire şi cetăţi.

Dar omu-i om şi-ţi cere-nencetat,

Te sapă-adânc şi e-nendestulat.

Te seacă şi te stoarce fără milă,

Cu lăcomie multă, ură, silă.

Pământule, Pământ bogat

Ce-n fructe viaţa-ai semănat,

Tu dai parfum şi dai culoare

Pe orice floare de sub soare.

Tu, din noroi suspini izvoare,

Şi stânca ta-i nisip sub soare

Iar pe obrazu-ţi ca o boare

Tu legeni păsări călătoare.

Pământule, Pământ curat

Dintr-o suflare te-a Creat

Eşti un grăunte ne-nsemnat

De Dumnezeu eşti luminat.

Din lutul tău EL m-a creat,

Iar Duhul Sfânt m-a modelat.

Ai fost şi lacrimă-n oftat

Când prin păcat m-ai îngropat,

Mormântul mi l-ai dat ca pat

Pământ uscat, Pământ sărat.



Pământule, Pământ arat

Ce prin Cuvânt eşti semănat,

Credinţă-n Domnul tu mi-ai dat

Şi prin Isus am fost salvat.

Pământule, pământ sărac

De Domnul Isus n-ai uitat

Şi strigi cu noi, din veac în veac:

Vino Isuse! Vino-ndat’!

AMIN!