Poezie NICODIM (2)

Cu faldurile ei întunecate

Domneşte noaptea pe Ierusalim;

Se sting încet cele din urmă şoapte

Numai un om se furişează-n noapte.

Unde te poartă paşii, Nicodim?



Fruntaş iudeu şi fariseu de seamă

Cu crezul tău în inimă şi-n gând,

Plăteşti învăţăturii tale vamă

Şi în religie îţi cauţi hrană,

Dar totuşi simţi că ai rămas flămând.



Te-a adăpat a legilor fântână

Dar setea ţi-e un foc nepotolit,

Şi în religie, ca-ntr-o grădină,

Ai căutat izvoare de lumină

Dar întunericul te-a copleşit.



Acum, prin bezna care te-nfăşoară,

Te-ndrepţi spre un Învăţător divin

Să cauţi pacea ca pe o comoară,

O pace sfântă ce din cer coboară;

Du-te, Isus te-aşteaptă, Nicodim!



Afară bezna se îndepărtează

Cedând în faţa lunii cu halou,

În casă viaţa ţi se luminează

Când adevărul vine ca o rază:

Startul spre Cer e naşterea din nou!



Tu ţi-ai sfârşit acum drumul prin noapte

Căci în Isus Lumina ai găsit,

Dar paşii tăi şi urmele lăsate,

Urme în piatra vremilor săpate,

Conduc şi azi drumeţul rătăcit.



Conduc pe cel ce sincer îşi doreşte

Lumina harului, venind de sus,

Şi-n care adevărul străluceşte:

Nu, o religie nu mântuieşte,

Ci mântuirea este la Isus!



Amin

Vulcan, 6 mart. 2010