Poezie Stelele cuvintelor

Stele cad, stele s-amână,

Stele-n noapte se îngână

Dizolvându-şi vieţile-n

Toate dimineţile.



Stele albe în văpaie

Se împrăştie, se taie

Sub lama luminilor

Şi-adâncul fântânilor.



Stele mari şi nu chiar foarte,

Mijlocii şi depărtate

Dau neliniştirile

În toate iubirile.



Stele ard, stele s-adună

Încleştate-n jur de lună

Ţes spuma scânteilor

În ochii femeilor.



Stele bat, stele lucesc

Şi în noapte împletesc

Crucea-nsinguratului

În pieptul bărbatului.



Ce îl doare şi-l tresare

Că nu are ce nu are:

Liniştirea dorului,

Fericirea zborului.



Ea - femeie, el – bărbat

Rugăciuni au ridicat

Că-i cheamă cuvintele

Să atingă sfintele.



Ea îi mângâie vederea

Dragostea lui şi puterea

De stă-n mana cântului

Pe faţa pământului.



El nevasta şi-o ridică

Ca pe-un pui de rândunică

În blâdeţea ziselor,

În vâltoarea viselor.



Să rămână copiliţă

În cuvântul de Credinţă,

Să-i piară durerile,

Să-i cânte visările.



Dar ea cade, cade, cade

Ca şi steaua care arde

Că-o doboară clipele

Şi-i sfarmă aripele.



Din fărâmituri de aripi

Copilaşi micuţi ea are

Ca tăria razelor,

Jingăşia brazilor.



Ei în ceruri se avântă

De la maica lor cea frântă

Să le dea odoarele

Luna şi cu Soarele.



Stele de la mamă, tată

Îndrumările le-arată

Şi-i strigă cu zările

Binecuvântările...



Stele cad, stele se-nalţă,

Stele ard, stele rămân...

V-aţi aprins azi de la Viață

Peste-o viaţă de român.