Poezie Steluța de zăpada

Ce taină e-n steluța de zăpada...!

I-au trebuit făpturii milenii să priceapă

cum poate-ntr-un infim cristal să șadă

un picur, cât o lacrimă, de apă...



Acel ce-a pironit în aer norii,

când din adâncuri au trăsnit izvoare,

și în burdufuri a legat vaporii

umbrind pământul de-arzătorul soare,



Acel ce printr-o singură suflare

încremenește apa și o seacă

și-n cosmice, cerești laboratoare

prepară brumă, ploaie, promoroacă,



Cel ce revărsa peste-ntinsuri ploaie

ca o nuia ce biciuie pământul,

sau ca un semn de-a dragostei văpaie

ce-o are pururi pentru om, Preasfântul,



Acel ce dă cu mâinile-amândouă

belșug de fulgi ce, unul lângă altul,

țes câmpului o cuvertură nouă,

la anul noua roadă să-și ia saltul,



...ne-a dat un cosmic semn, fără tăgadă

rămas în veac simbolu-ndreptățirii,

lăsând să cadă fulgii de zăpadă

pe trupul putred și-nvechit al firii...



E-atât de pur, de alb întreg pământul...!

C-au fost cocioabe, grajduri ori palate,

deopotrivă le-a-nnoit Preasfântul

și, iată, noi acum sunt toate, toate...



E o tăcere ca o-nfiorare...

Tot aerul e-o bură de lumină...

Ușor se-apleacă cerul, pe ninsoare,

Divinul să-l așeze peste tină...



Cutează cineva să-l întineze?

Eternitatea pură-mpărățește

în tot imperiu-acestei noi Geneze...

CUVÂNTUL cântă...Vorba amuțește...