Poezie Sens unic (1)

Un ritm de viaţă tot mai trepidant,

Pe un pământ ce parcă clocoteşte,

Face ca timpul ce curgea constant

Să pară deodată galopant

De parcă el, nu lumea se grăbeşte.



În verdele clipit de semafor

Se-avântă oamenii în intersecţii,

Şi-n duduit de inimi şi motor

Gonesc avizi spre ţelurile lor

În zeci de milioane de direcţii.



Se-ncrucişează adesea claxonând,

Mai blând sau mai sonor, cum le e felul,

Ba se mai şi ciocnesc din când în când

Dar toţi sunt animaţi de-acelaşi gând:

Cu orice preţ să îşi atingă ţelul.



Parcarea temporară e un lux

Permis doar între două respiraţii

Şi-apoi continuă acelaşi flux

Din zorii zilei până la apus

Şi-apoi sub licărit de constelaţii.



De ce-s atâtea căi şi-atâta zor

Când goana însăşi sensul ei şi-l pierde

Ştiind că totul este trecător?

De ce un impasibil semafor

Să dea la toate, toate undă verde?



Ar trebui să fie doar un sens

Cum Adevărul este numai unul,

Dar pe pământ e-un labirint imens

Şi-un furnicar în traficul intens

Al rătăciţilor ce nu ştiu drumul.



Există însă un navigator

Ce are-n el şi cerul, şi pământul,

Cu care drumul îl găseşti uşor

Spre un liman de vis, un ţărm de dor,

Şi-acest navigator este Cuvântul.



Cu el abateri de la rută nu-s

Şi dând speranţă îţi alungă jalea;

Prin el, pe sensul unic, mergi în sus,

Privind cu bucurie la Isus

Când prin Cuvânt ne spune: ”Eu sunt Calea...”



Amin