Poezie Pe aripile vremii

Pe aripile vremii





Mă cheamă-n taină toamna pe sfârşite,

Îi răvăşeşte-un vânt hain veşmântul,

Şi-n gri tăcut îmbracă tot pământul,

Cercei de rouă rece îi lunecă pe frunte,



Mă mângâie în treacăt cu frunza rătăcită,

Pe-altară pururi verde din muguri juruită,

Purtând ascunsă umbra din luminiş frunzos,

Şi-o vara ce-i poveste în strugure zemos,



De frunza-i călătoare mi-e sufletul atins

Furişă-n amintire un semn de carte pus,

Un galben evantai ce-l înfăşor în gânduri,

Cu roşu broderie din sângeriu în rânduri!



Mă fac cu frunza una şi-o ţin atât de strâns,

Că arde mută palma şi-albastru ochiul strâns

Din lacrimă de stele cu gust amar, mă scutur

Ca un migdal în floare, căderii să m-alătur...



Pe aripile vremii se-nchide toamnei cartea,

Nectar de mângâiere umple-va nou cetatea,

În cupă loc să facă şi iernii celei reci,

A vieţii noastre plinul pe lungile poteci.



Ne-om înfrăţi în toamne pe drum înspre apus,

Când facem semnul crucii în rugă de-i ajuns,

Statornic gând pe cale cu dor ţinut aprins,

Să şi găsim izvorul din care ne-am desprins



Şi-n toamna pe sfârşite cu frunzele cărunte,

Culege haru-n suflet fără de glas cuvinte

Şi-n limba rugăciunii acest cântec închin,

Aceluia ce-n toamne ...ne va găsi veghind.



18.11.2009