Poezie Albastru (1)

Albastru iris...



Pe drumul meu spre neuitare,

Sfielnic îmi preadu privirea,

Adânc albastrului de dinlăuntru,

Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul.



Un nor pribeag ca frunza în cădere,

De-apasă gândul cât doar o părere,

Din tainic bob va răsări un altul,

Ce a `nflori sub roua din Înaltul



Şi îmi va scrie-n piatra de hotar,

Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor,

Să-mi ţină pasul devenirii drept,

Tot căutând să fiu mai înţelept,



S-adun podoaba cuvintelor divine,

Din straiul alb al vechilor poeme

Gătită arma rugăciunii ca un nimb,

Să cuceresc, un ultim pisc s-ating...



Înrourat e cântul în notele de slavă,

Umila bucurie pe strune striga: Ava!

Iar versul împletit cu-astrala rugă,

Albastru fi-va când cerul o să plângă,



Ca un străjer în lan de in sălbatic,

Păzi-voi pietrei scrisul singuratic,

O mână nevăzută zarea mi-a deschide,

Luminii să ridice o ultimă hlamidă



Şi-atuncea când voi fi învăţat destul,

Din vechi tipar luat cu împrumutul,

Va răsări sublim din fostele cuvinte

Albastru iris …de Tine să asculte!



09.11.2009