Poezie Spre locuri de pace...

Oh, Doamne... cuvintele Tale, sublime, mărețe,

M-ating fiecare, când ziua e rece,

Când frunza iar cade, când toamna apare,

Când vântul iar suflă, când rana mă doare...



Lucrarea-nceputa, o, Tată, cu Tine,

Aș vrea plin de râvnă, umilă să-mi fie,

Cu pace, cu har și cu multă iubire,

Să fiu pentru lume, oricând, mărturie.



Prin harul Tău, Tată, să-mi crească credința,

Să nu pot oh, Doamne, striga biruința,

Pân' ceasul de luptă și lunga-mi cărare,

Sfârși-voi la Tine, în marea splendoare.



Când toamna se trece și inima-mi plânge,

Gândesc că odată la Tine voi merge,

Gândesc că în anii ce-mi stau înainte,

Vei fi pentru mine un Prea Bun Părinte...



O voce ce strigă, un glas care cheamă,

Spre locuri divine, spre timp făr' de toamnă,

Spre locuri de pace, de caldă iubire,

Când inima tristă nicicând n-o să fie.



10 octombrie 2009