Poezie colţul meu de cer

E cerul meu.

Colţul de cer spre care eu

ridic privirea când nimeni altul n-o ridică

e cerul meu.

Nori neştiuţi purtându-şi forma alunecă mereu;

doar eu îi văd, de-aceea sunt ai mei.

Acum pe cerul meu pozează

trei nori ca trei umbrele şi soarele îşi plânge

lumina peste ei;

de undeva, un corb cu fracul şifonat

plonjează în tablou

iar eu strig:

-Doamne,mă cunoşti şi totuşi,egoist

îţi cer din nou:

colţul de cer spre care eu

ridic privirea când nimeni altul n-o ridică,

să fie cerul meu.



E cerul tău.

Când nu mai poţi,

când sufletul îţi moare încet,printre străini,

învins de rău

şi totuşi poţi striga:"Isuse!",

tot cerul e al tău.

Şi-atunci colţul de cer spre care eu

ridic privirea când nimeni altul,

nici chiar tu,nu o ridică

e cerul tău şi-apoi e cerul meu.



Dar la sfârşit,

colţul de cer spre care eu ridic privirea

când nimeni altul n-o ridică...va arde.

Eu nu voi mai avea din el nici măcar amintirea,

n-am să mai ştiu

c-am zis cândva că e al meu

şi-atunci,când îmi voi ridica privirea,

Îl voi vedea pe Dumnezeu.

La fel şi tu.La fel şi tu...

Ce greu va fi când EL va zice unuia:

"Eşti cerul Meu,spre tine M-am uitat"

iar altuia:"Eu şi pe tine Te-am privit.

Tu însă, nu.Tu însă,...nu"