Poezie Psalmul 139...

Mă cercetezi Tu Însuţi, Dumnezeu!

Tu-mi ştii umblarea zilnică mereu:

de stau, de umblu, de citesc, de cânt,

de biruiesc în lupte, de-s înfrânt...

De vreau să spun cuvinte-n vers sau cânt,

Tu le cunoşti sub forma lor de gând...

Tu mă-nconjori din faţă, dinapoi,

de sus, de jos, din slavă, din noroi...



Şi nu pricep cum pururi mă veghezi

neostenind, mă binecuvântezi...



Ah, unde aş fugi de Faţă Ta...!?

De Duhu-Ţi unde m-aş îndepărta...!?



De m-aş sui la cer, acolo eşti

în mijlocul oştirilor cereşti.

Sălaşul morţii nu Îți e ascuns

căci ochiul Tău şi-acolo a pătruns.

Iar dacă m-aş urcă pe-aripi de zori

s-ajung până la ţărmul mării-n zbor,

tot mână Ta mă va călăuzi

şi dreaptă Ta de rău mă va păzi.



De-aş spune: "Iată-n noapte mă ascund,

pe dată întunericul e şters...

Nu-i pentru Tine noapte-n univers!

Ci noaptea străluceşte ca o zi,

şi întunericul e miazăzi.



Cu invizibil fir Tu m-ai țesut

într-un adânc de nimenea ştiut...

Fiinţă mea când încă n-avea chip,

mai mică decât firul de nisip,

Tu mă vedeai în miezul cel secret,

când mă coceam acolo ncet-încet.

Tu îmi vedeai întregul meu contur

şi trupul îmi ieşi fără cusur

cu mădulare, degete, rărunchi,

cu unghii, umeri, inimă, genunchi...



Şi dacă-atâta osteneală-Ţi dai

să faci un trup, Iehova Adonai,

ce mult pentru un suflet Te-ai trudit

de L-ai trimis, să moară răstignit,

pe Fiul Tău, din Tine Însuţi rupt,

pe om iubindu-l astfel, nentrerupt...!



Te laud că sunt om şi că gândesc...

că singur nu-s în golul pământesc...

că am un Tată şi-un Mântuitor

ce mă-nconjoară-atât de iubitor...



Cu Tine ochii-nchid să mă-odihnesc

Şi tot cu Tine sunt când mă trezesc...



Mă cercetează, Doamne Dumnezeu!

Cunoaşte-mi inima şi gândul meu!

Vezi dacă nu m-am rătăcit de-acum

şi du-mă Tu pe-al veşniciei drum!



În mână Ta, o, Doamne Dumnezeu

şi trupul Ţi-l predau, şi duhul meu!