Poezie Murim... ca mâine

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioşi, în vreme ce vom putrezi.



Atâta soare, Doamne,-atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri şi de ploi,

cu păr din care şiruie răcoare...



Şi iarba asta o să mai răsara,

iar luna tot aşa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.



Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viaţa e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate



şi celălalt - şi-mi pare nenţeles

şi trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori şi nu zâmbim,

noi, care-aşa de repede murim.