Poezie A fost cândva (2)

A fost cândva în Universul mare

O taină care s-a dezlănţuit,

Într-o grădină cu aromi din floare

Doi tineri printre flori sau întâlnit,



Şi nu era o lume mai frumoasă

Nici o aromă mai îmbătătoare

Decât cei doi peste câmpii mănoase

Să-i vezi umblând fără îngrijorare!



Dar undeva pe sulul vieţi scris

Când viaţa era fără de sfârşit,

O voce la femeie a pătruns

Şi-o amăgire-n suflet i-a infipt.



Dorinţa de-a cunoaşte cât mai mult

Făcu pe om să piardă veşnicia,

Să piardă rodul sfântului Cuvânt

Să piardă pentru veci şi bucuria,



Iar de atunci pământul s-a schimbat

Intrat-au mărăcinii printre flori

Şi animalele sau răsculat

Pierdut-a omul sfintele comori!



Din clipa acea, veni suferinţa,

Iar ochii plânşi încă nu au secat,

Căci peste om veni-ta neputinţa

Ajunse tot mai tare-ngrijorat!



Iar norul negru-acoperise tera

S-a dus lumea de vis cu al ei veşti,

Omul prin labirinturi rătăcea

Pierzând el urma slăvilor cereşti,



Norul cel negru a adus păcatul

Făcând pe om să piardă veşnicia,

Iar moartea a cuprins întreg pământul

Pierzând pe veci Edenul, bucuria,



Dar întro zi, o ziuă însorită!

S-a-ntemeiat în cer o altă taină,

De-acolo a venit în lumea tristă

Prinţul ceresc de a făcut lumină.



A-mprăştiat de pe pământ El norul

Dând astfel şansă iarăşi pentru om

Ca cei ce vor să-şi schimbe domnitorul

Să-L caute pe Isus, căci El e domn,



Avem dar astăzi şansa de salvare

De vreţi să nu rămâneţi jos,

Nu ascultaţi vocea înşelătoare

Ci astăzi să vă-ntoarceţi la Hristos.