Poezie Străjerul (I)

"Străjerule, mai este mult din noapte?",

se-aude-o voce stinsă ca un ecou din munţi.

"Mai este, dragul meu, mai este. Încearcă să asculţi

cum îşi frământă cerul povara grea de stele.."



"Ascult, dar stelele îmi par drept mici petale-uscate

de flori "de mă iubeşte" ce-şi risipesc în vânt

amara tânguire de a fi fost uitate..

străjerule.. stelele.. de ce se frâng?"



"Se frâng de munţi."

"?"

"Nu înţelegi? Se frâng de munţi.

Petalele uscate - ţărână se prefac

şi se adună-ncet, sub cerul plin de stele

şi se prefac în munţi (da.. tu i-ai ridicat!)

în care se vor frânge noi stele şi noi flori.

Nu înţelegi? E noapte căci munţii reci şi trişti

au strâns în ei lumina, au strâns şi raze, sori

iar tu aştepţi degeaba ca ziua să apară..

căci tu tot numeri stele şi le transformi în munţi.

Asculţi?"