Poezie Doamne, Dumnezeul nostru

Doamne, Dumnezeul nostru, Preaputernic și-nțelept

Sfânt ești

Bun

Și plin de milă

Blând

Și minunat

Și drept.

Ce ușor de-aflat ești, Doamne,

Totuși cât ești de ascuns,

Ce ușor de-a te pătrunde

Totuși cât de nepătruns!

Tu ești totul pretutindeni

Și ești nicăieri nimic,

Poți fii necuprins de mare

Poți fii infinit de mic!



Ce-nțelept le-ai rânduit Tu, Doamne, toate-n univers

Orice clipă-și are-o slujbă,

Orice umbră și-are un mers:

Tu porți soare,

Lună,

Stele,

Auroră și amurg…

Toate-n Tine-și au izvorul

Toate către Tine curg,

Tu-nceputul tuturora

Tu al tuturor sfârșit,

- Cât de minunat și tainic toate le-ai orânduit!



Tu te-ascunzi de mulți ce-n lume “înțelepți” se cred

Și “mari”

Dar Te lași aflat de vameși,

De păstori,

Și de pescari.

Ne-nțeles rămâi adesea pentru-a lumii “învățați”

Dar la cei smeriți și sinceri cât de limpede Te-arăți!

Cât de limpede-Ți văd Fața cei ce-au cugetul curat

Care fără viclenie cred adânc și-adevărat.



Pentru cei ce văd ești totul și-ntr-un munte

Și-ntr-un spic

Dar ești nicăieri nimica, pentru cei ce văd nimic.

Pentru cei înguști la suflet care numai rău aleg

Nepătruns rămâi de-a pururi, necrezând ei nu-nțeleg.

Dar ce simplu te descopăr când smeriți în rugă șed

Cei neprefăcuți ce-n inimi nu Te ispitesc

Ci cred!



Pentru cei cu minți înguste

Doamne ești de necuprins,

Pentru cei “nălțați” și mândri

Ești înalt, de neatins,

Dar atât de mic ești, Doamne, și atât de-apropiat

Pentru cine Te primește într-un cuget nestricat.



Tu ești veșnicia-ntreagă,

Tu ești ceasul trecător,

Bucuria ce se naște din durerile ce mor,

Nevăzutul plin de taine

Și văzutul arătat,

Viitorul care crește din trecutul îngropat,

Mângâierea ce-nflorește din suspinul ce-a apus

Și nădejdea ce rămâne

Când iluzia s-a dus.

Viitorul și trecutul strânse-n veșnicul prezent

Tu ești veșnica mișcare, neclintitul permanent!

Tu ești tot ce pot cuprinde și ești tot ce nu mai pot.



Dar iubirea,

Simt o, Doamne,

Că ești mai presus de tot.

Că-n oricâte mii de chipuri Te arăți spre noi lucrând

Peste toate-Ți strălucește dragostea în primul rând.



O, Strălucitorul centru al iubirii, Tu ne-ai dat

Tot ce-și vrea al nostru suflet și-și dorește necurmat!

Golul nostru, lipsa noastră, slăbiciunile din noi.

Fărdelegile, pedeapsa, și-a urmării lor șuvoi,

De mustrări de chin de luptă

De torturi și veci de plâns,

Cu-a Ta unică durere, toate Tu le-ai strâns!

Cu-a Ta unică osândă răul tot ne-ai ispășit,

Marea noastră datorie către Tine Tu-ai plătit.



Cerul fericit, în urma primului păcat închis,

Omenirii rennoite prin credință, l-ai deschis

Și la starea fericită ce-o pierdusem prin păcat

Din adânca prăbușire pân-la cer ne-ai înălțat!

Curățindu-ne prin sânge și-nfiindu-ne prin Har

- Totul

Ah, Iubire; totul

E Dumnezeiescu-Ți dar!



În genunchi cu umilință, Doamne, fața Ta slăvim

Nu vom fi nicicând în stare, cât am vrea

Să-Ți mulțumim!

Nu putem recunoștința ce-o simțim că-Ți datorăm

Nici în rugă, nici în lacrimi,

Cum am vrea s-o arătăm!



Dăruiește-ne puterea de-a învinge orice rău

Chipul sufletului nostru

Schimba-l după chipul Tău…



Dă-ne feței strălucirea cugetului luminos

Duhului încredințarea viitorului frumos,

Inimii neprihănirea sfințitoarelor dorinți

Gândurilor limpezimea înțeleptei năzuinți…

Dă-ne dragostei căldura ce dă rod oricărui pas

Și credinței frumusețea unui neschimbat rămas,

Și curajului tăria totdeauna de ne-nfrânt

Și nădejdii-n biruință un mereu-noit avânt

Și vieții înălțarea necurmat spre fața Ta

Pân-o vei uni cu Tine

Cum a fost

Când un era!...