Poezie Dragostea atât de mare

Dragostea atât de mare



Dragostea atât de mare

Ce-a avut-o Dumnezeu,

E pretext de consacrare

Pentru mine, tot mereu,



Şi-mi trezeşte-n orice zi

Urechea, ca eu s-ascult,

Legea Sfântă, de-a păzi

Din iubire, tot mai mult.



Ochii Ea...îmi luminează

Să înţeleg, că neîncetat,

Zilnic...se întruchipează

În ce-i sfânt, ce e curat.



Ea e vectorul ce-aduce

Sufletul mereu mai sus,

Pân-la Golgota la cruce

Unde viaţa, Şi-a depus.



Să-mi aducă mântuirea

A suferit pân-la moarte,

Ca să-mi aflu...izbăvirea

Din cruda pustie noapte.



Nici odată, şi nici când,

Nici în scumpa veşnicie,

N-oi avea vorbe putând

Dragostea, a o descrie.



Numai jertfa şi Calvarul

Ele, lumilor le-or povesti,

Cât de mare a fost harul

Pentru om de-al mântui.



Strigătul ce-o să răsune

Ce prin jertfă, îl înţeleg,

Vestea, lumilor va spune

Din tot Universu’ întreg.



Flavius Laurian Duverna

26 august 2009