Poezie Din deznădejde la lumină

Din deznădejde la lumină



Călătoresc pribeag prin Valea Umbrei Morții,

Deasupra mea doar norii aleargă spre zenit

Și sentimentul rece că sunt în voia sorții

Al nimănui, un nimeni, de nicăieri venit...



Și singur sunt cu mii de gânduri sumbre

Ce vin de pretutindeni și se strecoară lin

În vorbe fără noimă ce sunt mârșave umbre

Venite să m-atragă spre un tărâm străin.



Și totuși am Credința și Glasul îl aud

Dar o nădejde slabă în mine tânguiește

E prea încet, sau eu prea surd

Să înțeleg ce tânguirea îmi vorbește.



Ce dulce este șoapta, spre ea să mă strecor

Și să-i ascult dorința, chiar ne-nțeleasă încă

Ar trebui în Valea asta, ca să aud, să mor

Și-apoi, cu înțelesul, să mă prefac în stâncă.



Ce zbucium trist ! Un cerc amețitor

În care înțelesul nicicum nu mai pătrunde

Iar eu, prin Valea Umbrei Morții mor

Spre nicăieri, pe nu-știu-unde...



Să mori, se auzi deodat’ Credința

De moartea Celui Prea Iubit

În moartea Lui găsi-vei biruința

Și vei pricepe Valea deslușit



Să mori de neputința de-a-nțelege

De ce străbați pribeag această Vale rea

Și să învii pentru-a culege

Un Înțeles curat din voia Sa



Să mori în cugetarea vieții moarte

Și să învii în cugetul curat

Și-atunci, pribeag prin văi întunecate,

Vei lumina un altul prin Vale încercat.



Să mor, acesta-i înțelesul sacru

Al vieții Celui Înviat !

Și moară veșnic eul idolatru

În Valea Umbrei Morții îngropat.