Poezie Cătuşele-au căzut...

CĂTUŞELE-AU CĂZUT...



Cătuşele-au căzut; cătuşe blestemate

Mă chinuiau amarnic, tăiat-au pân’ la os

Şi cugetul şi gândul erau desfigurate

’Nainte de-a-nţelege divina Trinitate,

’Nainte de-a distinge urâtul de frumos.



Am fost luat în sfera trăirilor deşarte

Atras fiind de raze ce repede dispar

Când am ajuns acolo speranţele-au fost sparte

Ştiam că va urma necruţătoarea moarte

Şi că voi fi pe veci într-un arid hotar.



Aşa credeam atunci; dar glasul blând şi dulce

(Un glas cum nu e altul în Universu-ntreg)

Mi-a spus de jertfa ispăşitoare de la cruce

Şi a mai zis: „Urmează-mă! Te voi conduce

În mediul unde sfinţii neprihăniri culeg.”



Cătuşele-au căzut; m-am conformat chemării

De-a accepta destinul ce naşte dor de Cer

Săltam de fericire în braţele Salvării

Văzând ce rod e-n starea ascultării,

O stare neatinsă de pleavă şi mister.



O, câte satisfacţii culeg de când traseul

Mi-e luminat de suflul cerescului Păstor

El mă hrăneşte bine să nu mă-nvingă eul,

Să-nfrunt cu stoicism tot ce-mi trimite-ateul,

Să-i spun, cu hotărâre, că sunt nemuritor.



Iar semnele lăsate de lanţul cel tăios

Mi-aduc, mereu, aminte ce bun a fost Mesia

M-a smuls din gheara tiranului hidos

Mi-a dat o misiune să-I pot fi de folos

De-aceea Îi înalţ, necontenit, făclia.



24 Septembrie, 2009