Poezie Luminează cum îți e menirea

Adesea ruga ta e doar tăcere

căci vorbele stau înghețate-n piept.

Când vrei să le rostești, nu ai putere

să le pronunți, chiar de ești înțelept.



Și taci, și-i liniște în odăiță

iar lumânarea pâlpâie sfios.

Tu o privești și-ți bate drept în față

lumina ei - ce lucru prețios!



Privind-o îndelung, te simți nevrednic

de-a fi copilul Celui Prea Înalt,

căci viața ta e-un abur foarte mic;

a fost cândva un foc ce-a luminat.



Ai ars atunci atâta de puternic

că mistuiai în cale orice rău.

În dragoste de stăruiai temeinic

n-ai fi ajuns să ai în suflet hău.



Curând te-ai depărtat tu de Lumină,

de Adevăr și Viața din belșug

iar răutatea lumii ce-nvenina

ți-a pus pe ambii umeri greul jug.



Căci ai crezut că se poate și altfel

trăi - în umbră - nici negru, nici alb.

Îndepărtându-te de El tu, astfel,

ți-ai murdărit vestmântul ce-a fost dalb...



Pe masă lumânarea nu mai arde.

S-a stins... iar tu tresari și te ridici.

Un tremur rece în trup îți pătrunde

și te gândești: "Ce noapte e aici!"



E-un întuneric tainic și de-afară

luna trimite prafuri de argint.

Și tu deschizi grăbit a ta fereastră

să vezi lucirea ei din cer venind.



Și iarăși te cuprinde-n suflet dorul

de-a fi lumină cum ai fost odat'

și ochii ți-i îndrepți spre Salvatorul

și plângi. Suspinul și al tău oftat



El le adună-n palma-I părintească

iar urma lor o șterge de pe-obraz.

De sus îți picură pace cerească

să-ți liniștească sufletu-n necaz.



Căci El te vrea să strălucești în noapte,

să fii lumină ca la început.

Prin viața ta trăită în dreptate

s-arăți că îi ești fiu, de El născut.



Deci luminează cum îți e menirea;

fii, dar, o torță înspre cerul sfânt!



Galați, iulie 2009