Poezie Umbre pe pamant

La ce cugetă omul atunci când stă să moară?

Mai speră la viaţă, crezând că va trăi

Sau poate că doar speră la o moarte uşoară,

Şi-aşteaptă calm şi rece să vadă ce va fi.



Cu parul alb şi veştejit,

Palid ca o stafie

Asteaptă moartea liniştit

Şi somnul de vecie...



"Iată-mă ajuns la sfarşit

Sunt trist si amărât

Căci am rămas singur si părăsit

Şi de toţi sunt urât.



Poate că este vina mea

Că trec astfel in nefiinţa

Poate într-adevăr trebuia

Să trăiesc prin credinţa.



Toată viaţa am fost ateu

Dar acum nu mai ştiu

Dacă să cred în Dumnezeu

Oricum, e prea târziu.



Aştept singur trista mea soartă

Şi mă intreb viaţa mea ce-a fost

Căci pentru mine lumea este moartă

Şi totu-mi pare rece, fără rost.



O viaţă întreagă am muncit pe brânci

Şi-am strâns, şi-am adunat averi peste averi,

Însă în suflet mi-am lăsat goluri adânci,

Din tot ce-am strâns m-am ales doar cu dureri.



La ce folos atâta zbatere pentru nimic?

La ce folos nebună goană după vânt?

În faţa morţii, omul este slab si mic,

Şi se întoarce la sfârşit tot în pământ.



Dar totuşi ce am fost? mă-ntreb acum,

Căci viaţa mi-a trecut ca o părere

Precum un vis amar ce piere în fum

Mă sting uşor, în suflet cu durere.



Mă văd parcă deja la-nmormântare

Şi lume multă va jeli pe răposat

Dar multă vreme mă vor plânge oare?

Sau ca o vorbă-n vânt voi fi uitat?



S-or apuca cu toţii, mimând nenorocirea

Cuvinte de tristeţe şi jale să îngâne

Vor încerca cu mine să-ngroape amintirea

Şi vorbele-mi uitate, ce-n noapte vor apune



Văzandu-ma domnind în tronul meu regesc

Vor genunchea alături, cu chip să se supună

Nu mie dar, ci morţii al cărei chip primesc

Şi din durere oarbă s-or apuca să spună:



"Iată-l cum zace, cum doarme în mormânt

Acum e-o amintire

A fost un om în viaţă, a fost o frunză-n vânt

Purtată în neştire."



Mai spune-vor ei multe despre viaţa mea

Dar fără importanţă, căci eu plecat voi fi

Şi-mi pare că-ntunericul începe acum abia

Să ţeasa lunga noapte în care voi dormi



Dar ce înseamnă aceste întunecate şoapte

Ce-ntr-una mă acuză şi îmi dau fiori

Mă imping incet spre a existenţei noapte

Să îmbraţişez pe veci ai morţii zori



Ce este negura aceasta care m-a înghiţit?

Un fior rece în inima mă împunge

Mă-ntreb cu teama-n gând: oare-am murit?

Şi dacă da, eu unde voi ajunge?



Vai, ce frumos: o pajişte de flori

Cu râuri şi paşuni inmiresmate

Un cer senin, albastru, fără nori;

Copaci de tei cu florile parfumate...



Imaginea Raiului dulce-acum a dispărut

În locul ei se-ntoarce bezna dinainte

Paşunile-nverzite în cimitire s-au făcut

Şi pajiştea de flori e plină cu morminte



O piatră funerară mi-apare înainte

Murdară, părăsită, de buruieni ascunsă

E piatra mea, e semnul de-aducere aminte

A unei vieţi trecute, de negură pătrunsă



Pământul îşi deschide prăpastii întunecoase

Într-una dintre ele, fără să vreau mă arunc...

Căzând prin negre văi, abisuri secetoase

Cobor în întunericul din cel mai vid adânc.



O, vai, apocaliptică durere!

Ce-mi sfâşii sufletul cu atâta tiranie

Nu îmi mai laşi sufletul nici să spere

Că voi scapa cândva din agonie...



"Iata-l în mormânt cum zace,

Şi-a dat ultimul suspin

S-a absolvit de-al vieţii chin

Odihnească-se în pace!

Amin...



Spre ziua morţii se indreaptă orice gând

Al omului cu sufletul nemuritor

La vremea-n care va veni şi al său rând

Să dea socoteală Acelui Creator.