Poezie ... va dăinui

... va dăinui



Când cerul darnic mi-a revărsat lumina,

A visurilor aripi sub tâmplele-mi albite,

Nestăvilite-n zbatere şi fără de hodină,

Deschis-au o ferastră luminii infinite.



Şi, a pătruns în suflet o armonie mută,

Care-mi adapă cântul ca apa pe o floare,

Şi firea o-ngenunche, supusă şi tăcută,

Pe-altarul închinării cel fără de hotare.



Iar lacrima de ceruri e ochilor o scaldă,

Sub tâmple răcorite în zilele de vară,

Se umple de nădejde a rugăciunii matca,

Din roi plăpând de gânduri care zboară...



Robit visării şi contemplării mute,

Mă las purtat pe-a visului aripe

Şi-nchin smerit în faţa strălucii Sale,

Pe-altarele credinţei al neputinţei şarpe.



Purtat-adânc închisă cu tainice zăvoare,

Statornica iubire în piept ce mi s-a pus,

Îmi luminează calea în ruga-mi arzătoare,

Căci foc cu foc aprinsu-mi-a Isus!



Şi-atâta timp cât soarele va străluci,

Iar stelele şi marea seninul le-mpreună

Şi roua-n floare dimineaţa va luci,

Un strop de apă vie ...va dăinui şi-n mine!





11.07.2009