Poezie Stând singur câteodată

Stând singur câteodată în gânduri adâncit

îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit

şi inima mi-o umple fiorul lui subtil

cu aducerile-aminte din vremea de copil,

aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras

în mijlocul durerii răbdate fără glas,

aducerile-aminte ce inima mi-o strâng

şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.



Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec

ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec

în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg

şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.

Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac

şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac

să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin

să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.



Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea

cu ochii, prima dată, senini să pot vedea

a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt

şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt

întunecimea nopţii acelei de dureri

mi-a-ntunecat, pesemne, şi-al sufletului cer

de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori

nici raza unei stele, nici zarea unor zori.



La leagănul meu umil, din scândură de fag,

n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag

şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat

căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat

...şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa

căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea

şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,

cu periniţa udă de plânsul tăinuit...



Eram abia de-o palmă – şi tata când ara,

la boi să merg nainte, pe brazdă, mă punea

– şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic,

cădeam sfârşit pe brazdă – dar nu spuneam nimic.



Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri

când miriştea e bulgări şi aspre teșituri

– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi

şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ

picioarele împunse aşa mă mai dureau

erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau...



În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,

eu stam pe câmp afară, cu câinele la oi

era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era

că-n spate, rupt, sumanul de-abia se mai ţinea,

la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,

plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.

Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam

acolo totdeauna răceală-ntâmpinam

eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic

– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.



Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea

dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea

atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun

dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.



...Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut

o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut

gonit de pretutindeni aşa precum am fost

simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost





şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut

un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut

pe cineva la care durerea să mi-o spui

un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...



Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâtea am vărsat

pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,

Isus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân

şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân...



De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-înec

că n-am pe lume altul la care să mi-l plec.

Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,

căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui.

La El caut mângâiere în chinuri când suspin,

că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin

şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri

îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri

că plin de fericire, – şi-n ceasul greu răbdat

eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat

şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit

să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit...



De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit

şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit,

şi inima mi-o umple fiorul cel subtil

cu aducerile-aminte din viaţa de copil,

– eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat

nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceia ce-am aflat.



Şi-n loc de plâns, acuma, îmi vine-atâta cânt

că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt

şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut

picioarele acelui de care-am fost bătut

să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sângerat

să binecuvânt foamea şi chinul îndurat

şi multa suferinţă ce-n inimă am dus

că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Isus...



Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor

pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor

de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag

pe urma Ta călca-voi - oricât amar să trag,

în sfânta Ta lucrare în care M-ai adus,

voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus.

La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac,

de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,

de calea arătată de marii naintaşi,

eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii paşi

ca la sfârşitul luptei, învingător fiind

să-mi pot afla cununa cerească strălucind...



Amin