Poezie Babiloana

Apocalipsa 18.



Pe un deal pleşuv ca ţeasta stă trufaşa Babiloană

Cu gândiri mari despre sine, cu făţărnicie-n port,

Ea de lumea oarbă râde rumenă şi dolofană,

Propunându-i cu emfază ca să vină-n a ei cort.



Îmbrăcată-i ea lumeşte – în casă de rugăciune,

În zorzoane, cruciuliţe şi alte împodobiri,

Torgoveţilor din lume, fudulindu-se, le spune

Că ea este purtătoarea nesfârşitelor iubiri.:



„Eu nu-s văduvă – mireasă sunt a Domnului din ceruri,

Iată El vine degrabă să mă ieie ca pe-o stea,

Să mă ducă în palate pline-n pietre lucifere,

Iar pe toţi ce nu-s cu mine i-a tăia şi îneca.



De pe tronul Lui eu fi-voi apoi mare domnitoare –

Tuturor ce nu-mi dau slavă le voi frânge-a lor grumaz.

Astea ce-s! Că Dumnezeul va lovi pământ şi mare

Doar cu ură şi cu moarte, şi cu fiere, şi necaz!



Eu, pe tronul Lui de gală, nicidecum n-oi fi atinsă,

Ci voi râde doar de chiorii ce vor fi exterminaţi:

Atunci le-oi aduce-aminte câtă spusă, câtă zisă

Le dădusem răbdătoare să devină şi ei „fraţi”.”



Ea nu simte cum un înger o aruncă-n marea lumii

Şi ca lumea se preface tot mai mult şi tot mai mult,

Mai încearcă s-amăgească oamenii cu Sfântul Nume,

Dar şi orbii lumi-aceste râd de ea şi n-o ascult.



Iar pe dealul căpăţânei altă mândră se ridică,

Altă casă îşi îmbracă peste morţii săi ca strai

Şi, momindu-i cu nădejdea care tremură în frică,

Tot le spune că-i îndreaptă spre cunună şi spre rai.