Poezie Criza Veşniciei

Criza Veşniciei



Când, în veşnica măreţie

De Creator şi Dumnezeu,

El Şi-a clădit o Împărăţie

Iubirea a fost al ei nucleu.



Adusă-astfel, la existenţă

De Înţelepciunea infinită,

Ea era singură-n prezenţă

În eternitatea-I nesfârşită.



Împlinind strict voinţa Sa

Prin vremile nenumărate,

Din veşnicii experimenta

Iubirea ce pulsa în toate.



Pe Tronul sfânt, în mărire,

Stătea Eternul Dumnezeu,

Şi de la El, scumpa iubire

Spre infinit curgea mereu.



Şi-n prea-măreţul Univers

Cu lumi perfect imaculate,

Toate urmau acelaşi mers

Cum legile, au fost create.



O linişte, domnea deplină

În cea mai dulce armonie,

Din sursa sfântă de lumină

Toate primeau cu bucurie.



Şi mulţumite-n a lor stare

Completă prin desăvârşire,

Se îndreptau în cercetare

Spre culmi noi de fericire.



Cunoştinţa era relevantă,

Spre ţinte-nalte raţiunea,

Şi nici o notă discordantă

Nu perturbase creaţiunea.



Nu se-arătase răzvrătirea

Aceluia, ce-a fost Lucifer,

Şi-ncă-nălţarea şi mărirea

Le poseda-n putere-n cer.



Era în onoare, următorul,

Chiar după Fiul Cel Iubit,

Aşa cum Tatăl, Creatorul,

În planu-I Sfânt a rânduit.



Prezenţa-i de înger blând

Exprima pe faţa-i, fericire,

Descoperind divinul gând

Complet întru desăvârşire.



Aveaa o frunte mare, lată,

Iar chipul său era perfect,

Statura-i nobilă şi dreaptă,

Şi cu-un puternic intelect.



Lumina sfântă faţa-i radia

Şi strălucea împrejurul lui,

Îngerii cei sfinţi, povăţuia

Mărind gloria, Creatorului.



Ca fiu al zorilor fiind numit

Şi întâiul printre heruvimi,

Neprihănit, deja întocmit,

El năzuia tot spre-nălţimi.



Dorea, mai multă onoare,

Şi-apoi şi-n rang înaintat,

Să fie astfel cel mai mare!

Dorea în ceruri proclamat.



Şi toţi îngerii, s-afle că lui

Va trebui ca să se-nchine,

Şi-n slava sfântă a cerului,

Că lui mărirea, îi aparţine...



Cu-aceste gânduri făurite

În închipuirea minţii sale,

De-a le vedea îndeplinite

Şi-a declarat propria cale.



Opusă ea fiind guvernării

Şi rânduirii cea instaurate,

El şi-a dat start vociferării,

Dorinţei mari de-ntâietate.



Punând ascuns la îndoială

Autoritatea cea Supremă,

El îşi consolida-n răscoală

Voinţa sa ageră, şi fermă.



Şi-a refuzat să recunoască

În ierarhiile sfinte, cereşti,

Mărirea cea Dumnezeiască

Peste-oştirile cele-ngereşti.



Dar n-a putut în întregime

Pe îngeri, ca sa-i convingă,

Deşi prin marea-i isteţime

A vrut voinţa să le-nvingă.



Şi-a treia parte i-au promis

Că-l vor susţine în pretenţii,

Conflictul de va fi deschis,

Îl vor susţine, în intervenţii.



Să-şi capete independenţa!

Să fie liberi de-orice Lege!

Îi va întari astfel prezenta,

De ascultare, să-i dezlege.



Să cunoască acea libertate,

Ce li s-a spus ca e-ngrădită!

Desăvârşiţi ei fiind în toate

Şi că-o altă ordine merită!



Şi-astfel, unii l-au asigurat

Pe Lucifer de-al lor acord,

Că-l vor ţine necondiţionat

Să-atingă-acel liber record.



Şi peste ei toţi, Căpetenie,

Pe nimenea, nu îl mai vor,

Ci numai el, Lucifer să fie,

Şi conducator şi-apărător!...



Superior însă oştirii-ntregi,

Oştirii îngerilor, mii de mii,

Hristos era, ce peste legi

Puterea avea, din veşnicii.



Căci El şi Tatăl, erau una

Şi-n caracter, şi în natură,

Din veşnicii, întotdeauna,

Iar el, Lucifer era făptură.



Şi, îngăduindu-şi gelozia

A devenit astfel invidios,

Dorind să-şi aibă măreţia,

Şi egal să-I fie lui Hristos.



Lucrarea a-nceput treptat

De-a se numi conducător,

Şi peste îngeri, a preluat

Comanda ca un protector.



Şi-a început ca să declare,

Că trebuiesc mutări făcute

Şi-n Lege şi în guvernare,

Ce nu-s clare concepute.



Că ar restrânge libertatea

Fiinţelor ce-au fost create,

Care-au deja, capacitatea

Să se conducă-n dreptate.



Astfel zicând, s-a angajat

Că demonstrează tuturor,

Căci Legea nu-i neaparat

De-a fi standardul lumilor.



Dar Dumnezeu cel Creator

A adunat oastea cerească,

Ca Fiul, în prezenţa tuturor,

Onoarea, El să primească.



Pe Tron, cu Tatăl aşezat,

Sta Fiul Său, din veşnicii,

Şi-n jurul Lor s-au adunat

Toţi îngerii, zecimi de mii.



Aşa, Tatăl făcu cunoscut

Că-n planul Său a rânduit,

Ca al Său Fiu, din început

Egal Lui, El să fie socotit.



Că oriunde-a Sa prezenţă

Prin Univers, avea să fie,

Era c-a şi-a Lui existenţă

Ce Ea venea din veşnicie.



Cuvântul, Fiului Său Iubit,

Întocmai El să fie ascultat,

La fel ca şi al Tatălui rostit

Puternic fiind, şi-adevărat.



Căci El, ca Fiu L-a investit

Cu marea Sa-mputernicire,

Şi Comandant a fost numit

Toţi îngerii să-I dea mărire.



Ca Fiu, El în mod dosebit,

Trebuia astfel să lucreze,

Cu Tatăl fiind deplin unit

Aceleaşi ţinte, să urmeze.



Şi, în planul de creaţiune

Privind pământul, în viitor,

Tatăl şi Fiul puteau spune,

Că Ei sunt una, în voia lor.



Prin Fiul, urmau să existe

Pământul cu vieţuitoare,

Şi-o lume, care să reziste

Veacuri de lupte, viitoare.



Dar o, Lucifer nemulţumit

Căci pe el nu l-a consultat,

În planul cel sfânt stabilit

Cu omul nou de-a fi creat...



Şi-a dat pe faţă răzvrătirea

Prin acţiunea ce-a-nceput,

Nesocotind Dumnezeirea,

' N puterea care l-a făcut.



Poziţia sa, destul de înaltă

La care-n cer a fost ajuns,

La întărâtat să afle-o altă

Filozofie, fără de răspuns.



În plinătatea înţelepciunii

Desăvârşit prin frumuseţe,

Ajuns pe culmile genunii

El a început să se răsfeţe.



Ca-ntâi heruvim ocrotitor,

Cu-aripele mari şi întinse,

Umba-n mijlocul pietrelor

Scânteietoare şi aprinse.



Stătea în Edenul minunat,

În grădina lui Dumnezeu,

Pe Muntele Sfânt aşezat

Cu un rol clar, de corifeu.



Astfel, se revedea biruitor

În răscularea cea purtată,

Primind respectul lumilor

Când lupta va fi terminată.



Şi-n mintea sa, el cugeta

Al său plan de a-l împlini,

Când va putea, odată sta,

Acolo, unde mult ar dori:



,,Mă voi sui în cer mai sus

Cu scaunul meu de domnie,

Şi peste stele, mai presus

Voi pune a mea împărăţie!’’



,,Pe vârful norilor, voi sta,

Ca şi Cel Prea Înalt voi fi,

Şi puterea-mi voi exercita

Şi-orice voinţă s-o-mplini!’’



,,La capul de miazănoapte

Eu, voi prezida în consilii,

Multele lumi, nenumărate,

Ce-oi guverna în veşnicii!’’



,,În pietre scumpe acoperit,

În iaspis cum şi-n sardonix,

Cu diamant şi chiar hrisolit

Voi străluci-n rubin şi-onix!’’



,,Smaragdul va încununa

Mărirea-mi-n safir şi topaz,

Şi-n aur scump voi lumina

Prin radieri de hrisopraz!’’



Cu-aceste gânduri a mers

Să ducă marea răzvrătire,

Să audă întregul Univers

Cum nu renunţă la mărire.



Şi şi-a început activitatea

Cu toată a sa înţelepciune,

Investindu-şi, capacitatea

Pân-la margini de genune.



Şi printre îngerii, cei sfinţi

El din nou şi-a expus planul,

Cum c-ar fi toţi, năpăstuiţi

Şi dreptul luat cu toptanul.



Că Isus, noul Conducător,

De Dumnezeu, desemnat

Peste îngeri împotriva lor,

Poate-a fi acum contestat.



Şi că el unul, este mâhnit

De ce-a facut Dumnezeu,

Că în preferinţa-I, a dorit

Hristos, sa fie în empireu.



Le-a spus c-a lor libertate

De care toţi s-au bucurat,

De-acuma e pe terminate

Căci ea e scoasă la mezat.



Nu e Isus, Conducătorul

Cel investit de Dumnezeu,

Şi peste ei să-I dea onorul

Acum şi-n veşnicii mereu?



Încă odată, a demonstrat,

Că el, nu i se mai supune,

Fiindu-i dreptul detronat

În planuri ce nu se spune.



Şi pân-la urmă, niciodată

El nu va sta plecat în jos,

Să dea cinstea acordată

Unicului Fiu, Isus Hristos.



Căci el îşi va lua onoarea

Care-ar fi trebuit primită,

Trecând de considerarea

Că nu i-a fost, conferită.



Şi va fi-apoi comandantul

Tuturor, ce-i s-or supune,

Urmându-l până-n înaltul

Scopului, de-ar fi genune.



Atuci războiul s-a produs

În cerul sfânt şi prea curat,

Şi-n lupta-n frunte cu Isus,

Din ceruri, a fost alungat.



Toată oştirea cea cerească

Atunci drept a recunoscut,

Dragostea Dumnezeească

În tot...ceea ce s-a făcut.



Şi cerul, era plin de pace,

Şi iar de-o dulce armonie,

Ca şi-n nainte de-a se face

Revolta-n marea tragedie.



Şi îngerii din cer au plâns

Tovarăşii lor, ce-n mânie,

În alungarea lor au strâns

Blestemul morţii pe vecie.



Includerea lor la răscoală

Ce-a provocat-o Lucifer,

A fost şi-o pierdere totală

Fiind simţită, greu în cer.



Căci îngerii, a treia parte,

Amăgiţi, ei toţi s-au aliat,

Alături fiind mai departe

Cu el, în spaţiul delimitat.



Nu-aveau acum altă cale,

Şi Lucifer fiind constrâns,

Să-şi vadă jalnica lui stare

Cerând clemenţă, a plâns.



Atunci în lacrimi s-a rugat,

Iarăşi din nou să fie primit,

În cerul sfânt şi prea curat

De unde-a fost despărţit.



I s-a spus: Că nu se poate!

Nu se-admitea cerul să fie,

Iarăşi expus la nedreptate

După cumplita-i...tragedie.



În faţa acelor, fiinţe create,

S-a acordat doar o favoare,

Să-şi dezvolte-a sa dreptate

Urmând...în veacuri viitoare.



Tatăl din nou L-a consultat

Pe al Său Fiu, în legătură,

Cu-acel plan, de a fi creat

Omul cel nou, altă făptură.



Şi, împreună s-au angajat

În prea măreaţa lor lucrare;

Apoi pământul L-au creat

Cu cerul său atât de mare!



Şi în iubirea-I, fără margini,

El teritoriul Său Şi-a întins,

Cu noua lume, şi-n imagini,

Întreg pământul l-a cuprins.



Adam şi Eva, a încununat

Gândirea Sfântă a Ratţunii,

Ei urmând, să fie necurmat

Rodul creat al Revelaţiunii.



Şi-a fost aşa până într-o zi

Când Eva, o! făr-ca să ştie,

S-a îndepărtat, făr-a simţi,

C-are o lipsă, în companie.



Privind în jurul său, un fior

I-a străbătut atunci fiinţa,

Când şarpele cel vorbitor

Şi-a demonstrat iscusinţa.



Suspectă, de a lui vorbire,

A început să converseze,

Despre porunca de oprire

Cu şarpele, pe metereze.



Şi-a început de a-l lămuri

Căci ei nu poate a mânca,

Din pomu-oprit, că ar muri,

Porunca când o vor călca.



Atunci, cu iscusită dibăcie,

A început s-argumenteze,

Printr-o mârşavă pledoarie

Chiar să îi şi demonstreze.



Că din pom un fruct a rupt,

Şi de îndată, ce-a mâncat,

El, darul vorbirii-a obţinut

Şi-o stare înaltă, a căpătat.



,,Nu ve-ţi muri! Dumnezeu

Ştie, că dacă ve-ţi mânca,

Ve-ţi fi ca El, cu-acelaş eu,

Şi în altă stare, ve-ţi urca!’’



Eva, a ascultat şi a mâncat

Din pomul ce-a fost interzis,

Şi vrăjită, parc-a constatat,

C-atinge nişte culmi de vis.



Apoi i-a spus... şi lui Adam,

De şarpe şi despre-ntâlnire,

Şi ce-a vorbit cu el pe ram

Şi-a povestit, de nemurire.



Şi întinzându-i, să mănânce

Din fructul ce avea în mână,

I-a spus ca viaţa va fi dulce

De-acum-nainte, împreună.



Adam pe loc şi-a dat seama

Că pentru el, Eva-i pierdută,

Mâncând, l-a cuprins teama

Că viaţa lor va fi întreruptă.



Şi-astfel din marea veşnicie,

Cu prea scumpa lor grădină,

Unde trăiseră prin armonie

Afară scoşi, au fost cu vină.



Dar El, le-a dat făgăduinţa

Că-n vremile, ce vor urma,

Biruitori, vor fi-n,,Sămânţa’’

Ce-n luptă rău-l, va curma.



,,Sămânţa’’ aceasta trebuia

Pe Lucifer sa îl zdrobească,

Cu-al Său cuvânt, ca o nuia,

Ce ne-ncetat să îl lovească.



Şi când a fost la împlinirea

A vremii-n planul cel divin,

,,Sămânţa” a adus izbăvirea,

Scăparea din al morţii chin.



Prin viaţa-I, cea jertfitoare,

Când la Golgota s-a-mplinit,

Isus, ,,Sămânţa’’salvatoare,

Al şarpelui cap, l-a zdrobit.



Deşi jertfirea Sa pe cruce

A fost cel mai mare mister,

Doar astfel S-a putut duce

Pentru-a face slujbă-n cer.



La dreapta Tatălui şezând

Ca Mare Preot şi Împărat,

Iertarea o face...apelând

La sângele Său ce-a vărsat.



Când mijlocirea, s-o sfârşi

Şi se va-ncheia şi tragedia,

Păcat şi moarte n-or mai fi

S-atingă din nou veşnicia!



Dumnezeu nu va permite

De două ori, nenorocirea,

Peste fapturi, ce mântuite

Au experimentat Iubirea!



Flavius Laurian Duverna

13 iulie 2009