Poezie Pe calea mea

Pe calea mea



Pe calea mea cu roua din zenit,

Udatu-s-a pământul ce-am păşit,

Copacul dragostei încet a-nmugurit,

Altoi pios având la rădăcină.



Se-nalţă pân` la cer cu-a sa tulpina,

Din muguri frânţi sub raze de lumină,

Aprinsă i-e iubirii o floare în coroană,

Din sufletu-mi, ce s-a lipit de ramuri.



Izvorul mântuirii în unde chemătoare,

Îşi cântă simfonia pe-a cerului vioare,

M-alină şi mă strigă în limba nemuririi,

Să fac loc nemăsurii pe talerul iubirii.



O sevă ce-i străveche copacul îl străbate,

Nevoia de a curge şi merge mai departe,

Spre soarele răsare cu crengile-ndreptate,

Rotundul împlineşte şi-n mugur se-nnoieşte.



Iar vântul veşniciei,la cea mai mică boare,

Din adâncimi albastre cu râuri călătoare,

O ploaie ca de rouă cu picături divine,

Revarsă în cântare din amforele pline:



Pecete mi-e culoarea pe ochiul cel de tină,

Măsură mi-e iubirea cuvintelor ca vamă,

O treaptă mi-e tăcerea la scară nevăzută,

Închinăciune viaţa-mi, luminii neâncăpute.



01.06.2009