Poezie Agonia

Agonia



Sunt ca o frunza pe ape, batuta de vant,

Ca un pom ce se indoaie, mereu spre pamant.

Si printre valuri ma zbat abatut,

Un suflet ce viata o da ca tribut.



Am ajuns cu incetul la al caii hotar.

Cu ce ma atrage, ma lupt cu amar.

Un gol, o prapastie, aproape-i mereu,

Vreau sa razbesc dar slaba sunt eu.



E parca un vis ce-l traiesc zbuciumat,

Si Doamne la Tine s-ajung am sperat.

E mare dorinta ce-mi da un avant

Chiar daca acuma ma zbat pe pamant.



Tu Prietenul meu, ma fa ca un pom,

Furtuni de vor trece, voi duce ca-n somn.

Am s-astept izbavirea, pe cale avand,

Speranta ca iata se gata-n curand.



Si pus deoparte ma simt fericit,

Cand vad ca Isus, El m-a linistit.

Prin cercul de flacari facu un popas,

Sa pot ca sa-L vad pe Domnul un ceas.



Acum intre ganduri din nou, ma mai zbat,

Dar Te chem sa revii, prin harul lasat,

Intinde spre mine o mana divina,

S-aline suspinul si pacea sa vina.



Ca-n clipa cand arcul sageata intinde,

Sa treaca alaturi sa plece, oriunde.

Raul cel mare inot de-l voi trece,

Gandul la Tine, mereu ma petrece.



Epilog - Apoi intinde mana, ma pune pe o raza,

Din marea-Ti iubire ce astazi lucreaza,

Ca-n ziua pe care o astept bucuros,

Sa vad ca voi merge la Domnul Hristos.



AMIN