Poezie Un an laodicean

Stai lângă drum cu fruntea udă, din nou la capăt de ocol,

Că după înc-un an de trudă, eşti tot sărac… şi orb … şi gol….

Cine-i de vină? N-ai ce spune; de fapt nici nu te-ai prea luptat,

Ce viaţă ai de rugăciune? Trei vorbe spuse lângă pat?



Iar studiu biblic? Nu ai vreme, căci timpul este bani şi bani;

Şi necredinţa se tot teme ce va mânca peste cinci ani.

Atât de multă ameninţare, atât de mari solii de har,

Nu ţi-au străpuns urechea tare, nu te-au adus lângă altar.



S-a pregătit cu mâini promise tot cerul ca să te ajute,

Şi-n calea ta au fost trimise atâtea suflete pierdute.

Dar câtor orbi le-ai dat lumină? Pe câţi bolnavi i-ai vizitat?

Câţi bani, cerneală sau benzină s-au scurs pentru apostolat?



N-ai vreme? Teme-te s-o spui. Ca nu cumva să ţi-o ia toată,

La pofte ochiul ai să-l pui? Să faci ce face lumea toată.

Nu te căiesc e treaba ta cu ce sămânţă semeni clipa,

Dar când speranţa va zbura mâhnit îi vei privi aripa.



De-atâţia ani urmându-ţi planul, te afli printre biruinţi,

Nici prin minune ca la anul să semeni viaţă din arginţi.

O, de mai poţi să iei aminte, primeşte-mi singura povaţă.

Ia ţinta lui Hristos în minte, căci timpul nu e bani, e viaţă!