Poezie Suicid banal

Ne-nvaţă Viaţa noi cuvinte

Gândite ori necugetate

Ce ar putea să ne prezinte

O orişicare-activitate.



Noi să putem să le propunem

Pentru-un impuls ori la o eră

De la repaos de tăciune

La-nţelepciunea care speră.



Dar este-o lege ce opreşte

S-avem în ele dezvoltare -

Când judecăm Viaţa fireşte

În neputinţă şi hotare.



Iar calcularea recunoaşte

Atotputernicii de spaţii,

Măruntelor sfinţiri de moaşte

Când punem semne de-exclamaţii.



Gândirea molfăie lividă –

Că-i diferită lămurirea

Pentru o casă ce e idol

Şi cum e să zideşti Iubirea.



Viaţa nu creşte, ci rămâne,

Iar rugăciunea-i mărunţită

Cerşind un mestecat de pâine,

Ci nu o slovă infinită.



Ascensiunea nu mai luptă,

Avânturile ni le frângem

Înzorzonând frumos trecutul

Când viitorul ni se stinge.



Cu văzu-n urmă nu se ară,

Cu defensiva nu s-atacă

Şi o creaţie amară

Monumentată e pe placă.



Care repetă şi repetă –

Că, iată, totul se termină:

Şi-un jurământ de verighetă,

Şi testamentul de lumină;



Pe nimeni moartea nu îl iartă

Cu legiuirile ei slute...

Cuvinte bulucite-n gloată

În lut îs molcăluţ cernute.



Credinţa minţii doar comandă

Vieţii noastre ca să tacă

Şi-n marşurile de bravadă

Ea-i mediocră de săracă.



Îi dat eternului să poarte

Doar o Credinţă veşnic vie...

Pe noi, cu căpătâi de carte,

Ne-nghit hapsânele sicrie.



Cu gândul nostru de ţărână

Viaţă nu putem produce –

Argila-n lut o să rămână

Cu paralelele în cruce.



Neîndrumaţi de Duhul Vieţii

Prin toate fibrele de spirit

Adăugăm supus nămeţii

A morţilor fără Iubire.



În gloate, aciuaţi de riscuri,

Din Dumnezeu cătând foloase,

Spre cer pornim doar obeliscuri

La faptele religioase.



Prin vieţile ce fură scrise

Făţărnicia ne e dascăl...

Cuvinte Viaţa ne sădise –

Nimeni n-a vrut ca să le crească.