Poezie Bunul creştin

„De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”

(Faptele Apostolilor, 20:26-27)



La ţară, undeva-ntr-un sat,

Într-un pitoresc micuţ cătun,

Trăia un om nu prea bogat,

Dar un creştin destul de bun.



Aşa credea el despre sine,

Ce-i drept avea doar fapte bune,

Căci la mulţi le-a mai făcut bine,

Ştia din sat întreaga lume.



Pe drumeţ îl poftea în casă,

Nu uita de văduvă şi-orfan,

Pe ce flămând îl punea la masă

Şi-l ajuta pe cel sărman.



De cel bolnav îşi aducea aminte,

Dădea să bea celui însetat,

Iar celui gol – îmbrăcăminte

Şi celui fără casă-un pat.



Mereu avea un sfat, o povaţă,

O mângâiere celui trist.

Şi liniştit îşi trăia viaţa

Ca un creştin de toţi iubit.



Trecea lună după lună,

Veri cu soare, ierni cu ger,

El se credea pe-o cale bună

Care o să-l ducă-n cer.



Se aştepta ca să primească

Cununi de slavă, acolo sus,

Că fi-va în patria cerească

Cu fraţii său şi cu Domnul Isus.



Crezând că n-are nici o vină,

Nici o greşeală, nici un păcat

Visa la haine de lumină

Şi la o cunună ca de împărat.



Dar într-o noapte liniştită

Un înger îi apăru în vis

Şi făptura lui fost-a risipită

La ceruri după cum stă scris.



Se credea scăpat de gheara morţii,

Nu se simţea deloc stingher,

Stătea proptit în faţa porţii

Aşteptându-l pe străjer.



Deodată poarta se deschise

Şi ochilor lui le fuse dat

Să vadă ce nici măcar în vise

Un om vreodată n-a visat.



Căci minţilor noastre trudite

Nu li s-a dat să aibă habar

De străzi cu aur poleite,

De mari palate de cleştar.



De sfinţi cu zâmbitoare feţe,

Îmbrăcaţi în haine luminate,

Înconjuraţi de frumuseţe,

De bogăţii şi nestemate.



Bunul creştin dădu să intre

Căci ce văzu îi păru drag

Dar un înger îi apăru-nainte

Şi-l ţintui cu spada-n prag.



„De ce mă opreşti stăpâne?” –

Întrebă creştinul mirat,

„Eu n-am umblat pe căi păgâne,

nici în greşeală, nici în păcat.



Purtarea întruna mi-a fost bună

Şi nici nu cred să am vreo vină,

Mai bine mi-ai da şi mie o cunună

Şi o haină albă de lumină!”



„Cum pot eu să-ţi dau cunună

Sau haine albe de lumină,

Când tu te lauzi cu fapta-ţi bună

Dar eşti vinovat de crimă!”



„De ce ai spus de crimă? Eu

Am auzit bine ce-ai zis?

Martor îmi este Dumnezeu

O muscă-n viaţă n-am ucis!”



„O muscă, spui? Sună frumos,

Eu nu de muşte-am întrebat.

Ia priveşte-acolo-n, jos.

Cine-s cei ce-n flăcări ard?”



Când privi creştinu-n jos,

În negrul fum şi limbi de foc

Văzu în iadul fioros

Pe toţi vecinii săi la-un loc.



Vecinul său de peste drum,

Ce-umbla mereu după pahar

Se îneca în foc de fum

Strigând după ajutor, dar în zadar.



Şi pe vecinul său Matei

Ce-o viaţă-ntreagă a alergat

După dezmăţuri şi femei

Fiind robit de-acest păcat.



Şi pe vecina sa Aglaie

Ce a minţit şi a-njurat

Şi pe Maria cea bălaie

Ce a amăgit pe-orice bărbat.



Şi pe Ilie, hoţ din fire,

Pe Ioan cu jocuri de noroc

Îi zări dintr-o privire

Cum se zbăteau în fum şi foc.



„Acum, ce spui de aceştia toţi?

Ei n-au fost vecinii tăi?”

„Dar ei au fost curvari şi hoţi

Mincinoşi, avari şi răi!



Toată viaţa au trăit

În desfrâu şi în păcat

Cred că bine-au nimerit

Locul lor e acolo-n iad!”



„Taci!” – strigă atunci străjerul

„Locul tău e-acolo-n iad!

Crezi că moşteni-vei cerul

Fiind de sânge vinovat?



Spune-mi, ai fost la ei acasă?

Le-ai spus de ce-a murit Isus?

Le-ai spus de vestea cea frumoasă

Cum că pot trăi în ceruri, sus?



Hai, spune-ai încercat vreodată

Să-i întorci din al lor drum?

Poate-atunci urmau calea curată

Şi nu ardeau în foc şi fum!



Le-ai spus că Isus iartă păcatul,

Le-ai spus acestea toate, tu?”

Creştinul aplecându-şi capul

Printr-un suspin răspunse: „Nu!”



„Atunci îmi pare rău de tine,

Să ştii că eu nu te cunosc.

Acum, dar, pleacă de la mine

Căci locul tău e-acolo, jos!”



Şi dintr-o dată s-a închis

Poarta raiului frumos,

Bunul creştin în vis

Zbură către iad în jos.



Ce vaiere, ce suspine

Şi ce scrâşnete din dinţi!

De ce te-au cuprins, creştine

Multe remuşcări fierbinţi?



Şi parcă dintr-o suflare

Ceaţa grea se risipi.

Plin de lacrimi şi sudoare

Bunul creştin se trezi.



Speriat fiind de moarte

A sărit ca ars din pat

Şi-alergă în miez de noapte

La vecinii săi, prin sat.



„Sari vecine de m-ajută

Şi nu mă lăsa să mor” –

Bătuse, cu zarvă multă,

La vecinul băutor.



„Cu ce să te-ajut, vecine? –

Spuse omul din somn trezit.

Te văd sănătos şi bine

Nu cumva tu, te-ai ţicnit?”



„Nu-s nebun deloc vecine,

Dar să vezi ne-am visat

Şi pe tine şi pe mine

Cum ardeam în foc, în iad!



„De mine nu mă mir vecine,

Ştiu că n-am s-ajung în rai

Dar spune-mi, te rog, de tine,

Tu în iad ce căutai?…



„Din cauza ta am ajuns vecine,

Să ştii că doar din cauza ta!

Ba nu vecine, nu spun bine.

Tu ai ajuns din cauza mea!



Căci am tăcut mereu, vezi bine

Şi niciodată nu ţi-am spus

Că în chinuri grele pentru tine

Pe Golgotă-a murit Isus.



Ca să te spele de păcate,

Să poţi trăi pe veci curat

Prin mine astăzi în poartă-ţi bate

De nu-L primeşti ajungi în iad,



Însă-acum fără mine.

Eu am venit, te-am anunţat,

De azi încolo tu porţi vina

De sângele nu îţi va fi curat!



Gândeşte-te căci vremea-i scurtă

Şi multora le am de spus.”

Vecinul sfatul îi ascultă

Şi îl primi ca Domn pe Isus.



În miez de noapte-n doi porniră,

La toţi din sat bătură-n porţi,

Pe Domnul Isus cu zel vestiră

La cămătari, beţivi şi hoţi.



Şi multă lume speriată

S-a-ntors din noapte la Isus

Iar creştinul primi-va ca răsplată

Cununi de slavă acolo-n ceruri sus.

…………………………………….



Aceasta-i doar o poezie

Cu un final măreţ, frumos,

Căci creştinii toţi de când se ştie

Îl vestesc pe Regele Hristos.