Poezie Om bogat, om sărac

Se spune că trăia odată

Pe o ulicioară dintr-un sat

Într-o casă mare şi bogată

Un negustor vestit, bogat…



Avea de toate omu-n casă

Covoare scumpe şi perdele

Odăi cu geamuri luminate

Şi moi fotolii şi lăicere.



Trăia în mare bogăţie,

Pământuri bune, roditoare,

Avea livezi, ogoare, vie…

Şi lângă casă trei hambare.



Avea în grajduri şi cai şi boi

Şi păsări multe-n curte

În munţi avea turme de oi de oi

Şi vaci cu lapte multe.



Avea de toate, slujitori,

Avea fecior în casă,

Copii deştepţi, ascultători

Soţie prea frumoasă.



Bani?… Avea atât de mulţi

De nu-i putea socoate,

Avea şi aur şi argint

Şi multe nestemate.



Toată lumea îl lăuda.

Avea putere, slavă…

Dar linişte nu prea avea

În inima-i bolnavă.



De gânduri veşnic chinuit,

Mereu de o întrebare:

„De ce eu nu sunt fericit

De ce nu sunt eu oare?



De ce mi-e sufletul tot greu

Şi inima mă doare?…

Eu nopţi la rând adorm cu greu,

De ce n-am pace oare?…



De ce mi-e viaţa negru chin,

De ce-s cuprins de frică?

Îmi stă în ochi ca şi un spin

Vecinul meu Mitică.



Un amărât de pantofar –

Ce de copii, o droaie!

Stau ca ştiuleţii în hambar,

Cu toţii-ntr-o odaie.



Dar nu-l văd veşnic supărat,

Parcă ar avea de toate

Şi umblă, zici că-i împărat,

Cu haina ruptă-n coate.



Nu prea ştie ce e banul

Trăind de azi pe mâine,

Toată ziua cu ciocanul

Câştigă-un colţ de pâine.



Dar umblă-ntr-una fluierând

Câte-un vers, câte-o cântare

Şi chiar atunci când e flămând

Se duce la-adunare.



Şi nu se plânge nimănui

De nici o supărare,

Dar lasă că am să-i pui

Io pacea la-ncercare.”



Negustorul se apucă

Şi umplând cu bani un sac

Se porni ca să-l şi ducă

Drept plocon la cel sărac.



„Măi vecine… Măi Mitică,

M-am gândit că fiind sărac,

Copii mulţi şi casa mică,

Ţi-am adus bani, uite-un sac!



Faci cu ei ce crezi că-i bine,

Că-s bani mulţi, sacul e plin,

Eu te rog să-i iei vecine

Căci ţi-i dau ca bun creştin!”



„Ca un creştin, zici vecine?

Da, ce-i drept… sunt cam sărac,

Cred că o să-mi prindă bine

Bănuţii din acest sac!”



A doua zi de dimineaţă

Lui Mitică cel vesel din fire

I se putea citi pe faţă

Doar tristeţe şi mâhnire.



Mai toată noaptea nu dormise,

Doar banii îi stăteau un cap,

În gând deja şi plănuise

Să-şi facă-o casă ca-un palat.



Iar cu restul ce rămâne

Va cumpăra şi un ogor

În care semăna-va grâne…

De bogăţii simţise dor.



Şi-astfel uită de rugăciune,

De cele sfinte şi de post,

Nu-l auzeau cu vorbe bune,

Nici la biserică n-a fost.



Nu mai cânta cântări de slavă

Pe loc uită de Dumnezeu.

Zicea-i că e răpus de boală

Sau bântuit de vreun duh rău.



Se bucura nespus bogatul

De pantofarul necăjit.

Şi îşi zicea în gând: „Să vadă satul

Cât poate fi de pocăit…



Un om care a strâns avere,

Un om cu buzunarul plin,

Va fi de toate-n viaţă, vere

Dar niciodată-un bun creştin!”



Dar scurtă-i fuse bucuria.

A doua zi cum asculta,

Mai să-l cuprindă nebunia:

Mitică vesel fluiera…



„Ce-ai făcut cu banii mei?” –

Întrebă cuprins de supărare

„Ţi-am dat un sac cu mii de lei,

Tu n-ai făcut nici o schimbare!”



„Ba da am făcut. Şi-ncă ce schimbare!

La început banii mi-au fost dragi,

Că m-a prins Satana la strâmtoare,

Dar eu i-am dat la cei săraci.



La cei mult mai săraci ca mine

Să aibă pâine pe doi ani.

Şi să mai ştii, dragă vecine,

Că am scăpat de drac şi bani!



Căci banu-i bun doar cu măsură,

De stăpânit e foarte greu

Şi nici nu ştii când el ţi-l fură

Din inimă pe Dumnezeu!”