Poezie Mă bântuiau credinţele absurde

Mă bântuiau credinţele absurde,

ocolind dreptatea, sufletul meu gol,

cu speranţele stând gata să se surpe

sub a gândurilor negre stol.



Când fruntea mea tânjea după icoane

şi nu găseam răspuns la întrebări

iar gândurile-mi - nesfărişete caravane

le trimiteam după răspuns spre alte zări.



Ştiam atât că cei răi au să piară.

Eram pierdut de-a celor buni alai,

credeam că Dumnezeu e o fiară

de nu-mi arată drumul înspre rai.



Simţeam nisipul umed al clepsidrei

cum se scurgea din trupul meu muşcând

şi aşteptam mereu venirea clipei

din zi în zi de viaţă mai flămând.



Atunci clădeam speranţe în pustie

şi mă rugam, să simt în suflet cald.

Ştiam că vremea e tărzie.

Iar Dumnezeu e dur ca de bazalt.



Nu, nu credeam că Dumnezeu ne iartă.

Nici nu îndrăzneam iertare ca să cer.

Pînă nu L-am găsit, pe Isus-Preasfântă Poarta,

prin care trece drumul către cer.



!!! (ascultaţi poezia recitată de câtre autor)

http://www.trilulilu.ro/karpo/605942cbba7f0a