Poezie Balada dorurilor

Tarzie, adanca noapte, cu luna cenusie,

Dar inima-mi vegheaza zorii ce stau sa-nvie

Nu, sa nu credeti ca am baut prea tarziu cafeaua,

Nu sunt nici gandurile, cele care-mi intuneca steaua

Ci sunt DORURILE, neinduplecatele,

Aprinsele, ascutitele, incapatanatele...

Doruri dupa ucise izvoare,

Dor dupa frantele raze de soare

Dor dupa El-dorul plecarii

Dorul de ingeri-dorul cantarii.

Piroane abstracte, care, scrijelind fara mila,

Peretii odailor mele interioare de-argila,

(Precum odinioara sub umbra de sarpe

Toiagul lui Moise, stanca doritelor ape,)

Fac sa tasneasca rauri neprihanite,

Cu valuri mari, cristaline, sfintite,

Ce se revarsa mereu, ca o cascada,

Fara ca altcineva din jur sa o vada

Pe obrajii arzand in jaratecul aprinselor necuvinte,

Mereu, si niciodata deplin mistuite

Cat timp se vor numi DORURI,

Cat timp vom avea ca decoruri

Aceste mizere alei de cetate,

Aceste bucati de Gomora in spate!!!



Dar acum stiu ce voi face, iata,

Le voi lua bucata cu bucata,

Le voi uni intr-un manunchi de nefericire,

Il voi inveli intr-o coala de iubire

Si cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezand,

Calator spre creasta muntelui sfant

Preda-l-voi pamantului imbibat cu Slava si Viata,

Si dintr-o data, totul, totul se va schimba la fata!



Iar zorii ce-asteapta sa vina, Ma vor gasi ferice, chiar daca in tina,

Ia coliba cladita pe munte, aproape de cruce,

Unde, noaptea-i cu stele, iar plansul e dulce.



Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai

Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!