Poezie Dovada Invierii...

DOVADA ÎNVIERII



Dovada Învierii e şi-n tine

De n-ai descoperit-o pân’ acum

Mai caută aşa cum se cuvine

Dar nu-n tăciune, nici în scrum.



Te-a-mpiedicat viaţa de himere

Să-L vezi pe Salvator, să te predai,

Să crezi c-a biruit prin Înviere

Şi că doreşte inima să-I dai...



Bătând la uşa inimii-ţi rebele,

Voia să-ţi reveleze taina Lui

Dar ai răspuns cu vorbe grele

Căci nu voiai fiinţa s-o descui.



Gîndirea ta era-ncărcată

Cu mii de întrebări fără răspuns

Iar inima-ţi era încorsetată

De-un simţ pe care l-ai ascuns...



Vedeai frânturi din propaganda

Pe care ţi-au impus-o oameni cruzi

Ei, hrăpăreţii, ce-şi luară prada

Şi te-ndemnau pe Rege să-L refuzi.



Ţi-au spus că EL e plăsmuire

Că drama crucii e un mit,

Că nu există Rai, nici nemurire.

(Şi-aşa ai fost în sfera lor răpit.)



Şi-aşa eşti azi: închis şi rece

Refuzi să vezi ce-i evident

E-aproape ceasul doisprezece

O, nu mai sta indiferent!



Cât încă inima-ţi mai bate

Ea îţi şopteşte că e viu

A biruit hidoasa moarte

EL, Domnul tău, al jertfei Fiu.



Natura, toată, îţi vesteşte

Că mai presus de stări fireşti

E-un Creator ce-ţi dăruieşte

Ce-i necesar să Îl slujeşti...



Iubirea Lui nemărginită

A conceput un plan măreţ:

Divinitatea să fie răstignită,

Să rabde ură, chin , dispreţ,



Ca tot noianul de păcate

Să fie-n jertfă nimicit

Iar omenirea-n demnitate

Să vadă noul Răsărit...



Şi-au pironit pe Domnul vieţii

Pe cruce, pe lemnul blestemat.

O, de ai şti secretul frumuseţii

L-ai proslăvi; El a-nviat!



Dovada Învierii e şi-n tine

În suflul tău, în vorba ta

Lasă-ţi fiinţa să se-nchine

Singur povara n-o purta.



Cel înviat te poate scoate

Din starea gândului hoinar,

Din noapte, căi întortocheate,

Din spaţiul negrului hotar.



Să vezi comori în Înviere,

Să-L laşi pe Mire să te ia

E cea mai dulce graţiere,

E tihna din făptura ta.



GC/ 3 Aprilie, 2009