Poezie Urgiile

URGIILE



Dionisie Giuchici

vol. 2 - Domnul, nu eu!



Vor cunoaşte egiptenii

Cine este Cel Adevărat,

Când cu ultima urgie,

Dumnezeu din veşnicie

Va smeri pe omul înălţat.



"Lasă-l ca să plece pe poporul Meu

Faraoane, zice Domnul Dumnezeu!

Lasă-i ca să plece, căci ei sunt ai Mei,

Să-Mi aducă jertfe: tauri şi viţei!"



Norul de lăcuste peste tot s-a-ntins,

Şi un roi de muşte ţara le-a cuprins.

Nilu-i plin de sânge şi de murdării,

Ţara e lovită cu a Lui urgii.



Oile şi boii, toţi se prăpădesc,

Pietrele şi focul ţara nimicesc,

Întuneric mare Domnul a lăsat

Peste toată ţara plină de păcat.



Grindina şi focul, pietre foarte mari,

Broaşte fără număr, norul de ţânţari,

Una după alta marile urgii

Au lăsat în urmă holdele pustii.



Ce grozăvie de nedescris!

În întuneric ca un abis!

Numai evreii din răsărit

Îl au pe Domnul, Soare Slăvit.



Întreaga ţară s-a îngrozit,

Căci Domnul Slavei i-a pedepsit.

Cu mână tare, cu braţ slăvit,

El pe Israel l-a izbăvit.



În Gosen e soare, nu e nici un rău,

Căci israeliţii cred în Dumnezeu.

Numai egiptenii plâng, se tânguiesc,

Şi cu frică mare către cer privesc.



Faraon e rece, din nou s-a-mpietrit,

Atunci Moise iarăşi la el a venit.

Ultima urgie s-a apropiat

Şi întreaga ţară s-a înspăimântat.



Iată îngerul soseşte şi fără milă loveşte,

Pe întâii lor născuţi îi nimiceşte.

Toată adunarea ştie, că e ultima urgie,

În Egipt e jale, nu e bucurie.



Casele lui Israel,

Aveau sângele de miel.

Ca simbol de apărare,

Pus pe uşi la fiecare.



Îngerul a cunoscut

Când pe-acolo a trecut,

Că porunca s-a-mplinit,

Şi că mielu-a fost jertfit.



După stâlpul de foc, ei plecară din loc,

Spre pustie şi munţi au pornit.

Norul cel minunat zilnic s-a arătat,

Şi în arşiţa lor i-a umbrit.



"Ce se vede colo-n depărtare?

-Israel pe Moise l-a-ntrebat-

Uite o oştire foarte mare

De pustie s-a apropiat!"



Faraon cuprins de-o grea mânie

A pornit cu cai şi călăreţi,

Ca să-l urmărească în pustie

Pe poporu-acela îndrăzneţ.



Înainte, ei priviră marea;

Iar în urmă, care de război;

Peste ei venise strâmtorarea:

"Moise, oare ce-ai făcut cu noi?



Nu erau destule cimitire

În Egipt, să ne înmormântăm?

Pentru ce acestea ni se-ntâmplă?

Căci de-aicea n-o să mai scăpăm!"



"Nu te teme, nu te teme,

Fiecare să stea liniştit!

Iată Domnul astă noapte

Drumul peste ape-a construit."



Vântul toată noaptea a suflat,

Apele în zid s-au ridicat,

Ca să treacă-al Domnului popor

Botezat în apă şi în nor.



Moise peste ape a păşit,

Şi poporu-ntreg l-a însoţit.

Ei treceau pe-un mare coridor

Şi mergeau deasupra apelor.



Faraon, pe mare după ei

Cu întreaga oaste a pornit,

Ca să-i urmărească pe evrei

Şi să-i nimicească-ar fi dorit.



Carele mereu înaintau,

Călăreţii-n faţa lor mergeau.

Atunci Domnul foarte supărat

În adâncul mării i-a-ngropat.



Zidurile-nalte au căzut,

Apele talazuri s-au făcut.

Cai şi călăreţi, şi care de război,

Cu toţi s-au înecat, vitejii lui eroi.



Mari minuni a făcut, Dumnezeu l-a trecut

Peste ape pe poporul Său.

Domnul le-a vorbit şi le-a dovedit

Căci El este Veşnic Dumnezeu.



Israel fericit, dincolo s-a oprit,

Şi cântând frumos i-a mulţumit.

Nu-i nimeni ca El, nu-i nimeni ca El,

Dumnezeul Sfânt al lui Israel.



Când Isus va apare pe nori,

Şi noi vom cânta cu cei biruitori:

Nu-i nimeni ca El, nu-i nimeni ca El,

Dumnezeul Sfânt al lui Israel.



Amin