Poezie Toiagul de fier

TOIAGUL DE FIER



Dionisie Giuchici

vol. 2 - Domnul, nu eu!



Toiagul de fier din noul regat

Înseamnă puterea slăvită;

Cum Domnul lui Petru, lui Pavel le-a dat,

Şi celor din prima elită.



Puterea aceea ce-a fost în trecut,

La urmă, la prima-nviere,

Toiagul de fier peste vase de lut,

Credincioşii primi-vor putere.



Ce aspre cuvinte: "şi le vor zdrobi

Cum sfarmă în cioburi olarul!"

O mie de ani cu Hristos vor domni

Acei care urcă Calvarul.



Unite cu toate sub sfântul drapel,

Mulţimea de neamuri să-nveţe,

Căci sfinţii primi-vor de sus, de la El,

Lumină şi sfinte poveţe.



Aceasta e ceva ce n-am auzit,

Şi totuşi Scriptura vorbeşte:

Că cine învinge, e făgăduit,

Toiagul de fier îl primeşte.



Acum nu se poate, căci alţii domnesc

Şi poartă toiege în mână,

Şi-n lupta aceasta pe sfinţi îi zdrobesc,

Şi pe mulţi îi coboară-n ţărână.



Atunci, credincioşii avea-vor cuvânt

Căci sfinţii primi - vor domni;

Ca regi şi preoţi ei vor fi pe pământ,

Căci a lor împărăţia va fi.



E greu să priveşti peste mia de ani,

Dar Sfânta Scriptură ne-arată,

Căci Domnu-i învinge pe-ai noştri duşmani,

Şi lupta cea mare se gata.



Pe ultima fiară cu nume ciudat,

Când sfinţii primi-vor poruncă,

Martirii în frunte cu-al lor împărat

În iazul de foc o aruncă.



Iar după aceea poporul iubit

Trăi-va în pace, sfinţire.

Pământul întreg ca un rai înflorit,

Peste tot va fi plin de rodire.



Ca cedrii cei falnici ce se clatină-n vânt,

Aşa fi-vor spicele coapte;

Căci pacea domni-va pe-ntregul pământ,

Iar lumea ieşi-va din noapte.



Atunci cei aleşi, cu Isus triumfal

Vor merge păşind peste ape;

Căci nu va mai fi nici furtună nici val,

Nici moartea în lut să-i îngroape.



Putea-vor să zboare spre stele, spre nori,

Dincolo, spre marea lumină,

Ei după-nviere sunt nemuritori,

Căci Domnul le-a şters orice vină.



Atunci vor deveni regi şi preoţi,

Biserica să o slujească,

Căci Domnul îi pune în slujbă pe toţi,

Pe sfinţi, peste tot să domnească.



Atunci se va spune: "Ia zece cetăţi

Şi sceptrul, toiagul, în mână!

Dar dragostea sfântă mereu să le-arăţi,

Convinşi pe deplin să rămână.



O mie de ani cu Isus, cu Hristos,

Vor fi numai biruitorii.

Va fi numai neamul acel credincios,

Ce-n lupte avut-au victorii.



Aşa cum apostolul Ioan i-a văzut,

Martirii cu capuri tăiate,

Căci ei mai degrabă să moară au vrut,

Decât să trăiască-n păcate.



Acel ce învinge, primeşte de sus

Toiagul de fier, de domnie,

Aşa cum învins-a şi Domnul Isus,

Pe cea mai temută solie.



Atuncea Satan e legat şi închis

Ca leul de după zăbrele;

Deasupra intrării se pune zapis,

Pe nimeni să nu mai înşele.



Şi orice făptură pe-ntregul întins

Trăi-va în pace deplină;

Căci lupta cea mare cu ură s-a stins,

Pământul va fi o grădină.



Cel Veşnic, cum scrie în Psalmi, a strigat

Spre neamuri să nu se mai lupte,

Atunci tot pământul va fi dezarmat,

Şi armele lor vor fi rupte.



Rachete şi tancuri vor arde pe rug,

Şi toţi la pământ s-or proşterne,

Iar mulţi îşi vor face chiar fiare de plug

Din armele super moderne.



Şi nu vor mai fi generali şi soldaţi,

Nici arme, nici şcoli militare,

Căci Domnul va fi pentru cei înviaţi,

Păstorul şi împăratul Cel Mare.



În trupuri de slavă, o mie de ani,

E-o clipă, o zi fericită,

Căci lumea lipsită va fi de duşmani,

De duhuri ce-au dus-o-n ispită.



Şi dacă din fire vor fi răsculaţi

Să tulbure iarăşi pământul,

Aceştia muri-vor cu toţi blestemaţi,

Ca pleava ce-o spulberă vântul.



Căci astăzi şi mâine, aproape s-au dus;

Iar ziua a treia apare,

Când Domnul sfârşi-va lucrarea, -a spus-

Ce-a fost hărăzită sub soare.



Amin