Poezie Psalmul 127

PSALMUL 127



Dionisie Giuchici

vol. 2 - Domnul, nu eu!



Copiii sunt o mare răsplătire,

Prin ei e omul binecuvântat.

Ei sunt adevărată moştenire,

Căci Dumnezeu copiii ni i-a dat.



Ferice e de casa care-i plină

Ca şi o tolbă mare cu săgeţi,

Cu florile frumoase din grădină,

Cu fete credincioase şi băieţi.



Ferice e de mama care-i naşte

Şi de părinţii care-n Domnu-i cresc.

Răsplata lor va fi nespus de mare

În ziua când cu Domnul se-ntâlnesc.



Căci mântuirea noastră e legată

De naştere, de roadă ce o dai.

Dacă eşti viţă binecuvântată

Vei moşteni cu Domnul sus în rai.



Măslinii tăi şi viţa cea aleasă,

Şi tolba ta cea plină cu săgeţi,

Ei sunt acei ce stau cu tine-n casă

Şi fete credincioase şi băieţi.



Iar când vrăjmaşii vor veni la poartă,

Tu mamă, tată, cheamă-i pe copii

Şi înălţaţi spre Domnul rugăciune

Şi duhurile rele vor fugi.



Căci dacă nu păzeşte Domnul casa,

Străjerii de pe ziduri vor cădea.

Dar când îl chemi pe Domnul prin credinţă

Tu zilnic biruinţă vei avea.



Iar dacă pâinea, grâul vă lipseşte,

Chemaţi-L pe Isus, pe-al nostru Domn.

Căci celor preaiubiţi le dăruieşte

Bucata cea de pâine ca prin somn.



De-aceea voi ce-ntemeiaţi căminul,

Chemaţi-L pe Zidarul minunat.

Să pună pietrele la temelie

Acel ce universul l-a creat.



Amin