Poezie Înspre Emaus

Înspre Emaus



Cu povara grea, a întristării

Şi-amarului ascuns în suflet,

Isuse, spre-amurgu-nserării,

Călăuzeşte, al meu umblet!



Spre Emaus vreau s-ajung,

Să duc prea sfânta bucurie

La cei care cu lacrimi plâng,

Pentru-a Golgotei tragedie.



În cale mergând şi gândind,

La câte s-au mai întâmplat,

Altfel cum noi, nădăjduind,

C-ai să devii mare Împărat...



O! să mi Te-apropii, călător,

Către Emaus de-a-mpreună,

Să-mi poţi fi demn însoţitor

Spunând câte o vorbă bună.



- De ce, oare, n-am priceput?

De ce n-am înţeles Cuvântul

Ce-a fost rostit de la-nceput,

În anii vremilor, de-arândul?



Şi de la Moise şi-alţi profeţi

Să tâlcuieşti toată Scriptura,

Cum între răi şi-ntre nedrepţi

Aveai să-ntâmpini toată ura.



Că ai să fii vândut în noapte

Atunci în ceasul cel mai greu,

De cel care-ntreba în şoapte:

Nu cumva, Doamne sunt eu?



Că trebuia-n dureri să suferi

Prin biciuiri, şi prin scuipări,

Şi crucea să o duci pe umeri,

Căzând sub crude maltratări.



Să-mi tâlcuieşti tot cu privire

La câte Doamne-ai suportat,

Din Ghetsimani, la răstignire

Când Te-ai jertfit, crucificat.



Şi să-mi vorbeşti de înviere

Cum Te-ai sculat, a treia zi,

Cu slava-Ţi sfântă şi putere

Al mortii bold, spre-al birui.



Şi când va fi, spre înserare,

Să nu mă laşi aşa mergând,

Ca un drumeţ, ca orişicare,

Pe lângă casa mea trecând.



Ascultă şi-a mea rugăminte:

Te-aştept cu uşa descuiată,

Căci ale vieţii rosturi sfinte,

Le-am auzit, ca nici-odată!



Şi când va fi la sfânta masă

Ca să cinăm spre întremare,

Când voia bună va fi-n casă

Şi bucuria, sfântă-n purtare,



Când pâinea caldă aşteaptă

Să fie frântă spre-mpărţire,

Risipind mireasma-i coaptă

Ca semn al rugii, de sfinţire



O! atunci la binecuvântare,

Să retrăiesc sfânta minune,

Plecându-mă spre adorare

În preasmerita-nchinăciune...



Să înţeleg, c-ai fost cu mine

Spre Emaus când mergeam,

Şi din cuvintele clare, divine

Cuvântul c-altfel pricepeam.



Şi să constat...c-ai dispărut

În bucuria scumpă şi mare,

Şi-astfel, ai fost de nevăzut

Să duci la alţii, îmbărbătare.



Să-i consolezi pe cei rămaşi

Cu-a lor credinţă încercată,

Şi să-i aprobi a-Ţi fi urmaşi,

După-nviere, în lumea toată!



Să ducă astfel Vestea bună

La orice neam, orice popor,

Şi-n timpuri gele de furtună

Să le fii unic... Conducător!



Şi răspândind-o cu ardoare

Ei să se-asigure, că-ntruna,

Se află în grija-Ţi iubitoare

Ce le-oi purta, întodeauna!



Flavius Laurian Duverna

25 martie 2009