Poezie În Simbol...

În Simbol…



Când omul l-a sa cădere

Cea dintâi de pe pământ,

A depins de-avea putere

De-ajutorul...Celui Sfânt



Prin a vieţii grea povară

N-a fost singur, părăsit,

Ci prin grija-I, milenară

Domnul Sfânt, l-a însoţit.



El a fost, şi tot El e-încă

Şi la fel, în vremi mereu,

Omului...veşnică Stâncă

Protector, în orice greu.



A fost Scara, cea visată

Când în drum odinioară,

A pus capul, pe o piatră

Iacov în amurg de seară.



Şi-ngeri cari se coborau

Dela cer pân-la pământ,

Prin al său vis împlineau

Planul...Tatălui cel Sfânt.



Ei urcând, purtau povara

Celui pribeag, şi-apăsat,

Căci simbolul, era scara

Domnului ce S-a-ntrupat.



El, a fost flacăra din rug

Care-ardea necontenit,

Şi lui Moise, din belşug

Cu glas dulce i-a vorbit.



Să lepede-ncălţămintea

Căci pământul era sfânt,

Şi să stea smerit’naintea

Veşnicului Său Cuvânt.



A fost piatra unghiulară

Cea de meşteri lepădată,

Dar de-o rezistenţă rară

Fundaţiei cea închegată!



Ea la Templu, a dat tăria

Căci prin sângele jertfirii,

Şi-a pus trainic, temelia

Sus pe crucea răstignirii.



O! Golgota-n arhitectură,

Şi Ghetismani şi Calvarul,

Sunt piloni de amvergură

Care-n Templu ţine harul.



Şi prin har noi continuăm

Să-L clădim din pietre vii,

Şi lucrând să-L terminăm

Spre-a ajunge-n veşnicii!



Flavius Laurian Duverna

24 martie 2009