Poezie DILEMELE NECREDINTEI

Necredinta-n sine are mult prea des si mari dileme,

sustinand cu neadevaruri ca sa scape de probleme.

Ea loveste-n adevar încercand ca sa-l respinga,

admitand ca prin negare va putea ca sa-l învinga.



Necredinta, nu-l subjuga doar pe cel ce nu-i scolit,

tinand cont de cum se-agata si de omul instruit.

Il convinge sa nu creada sub sintagma ignorantei,

sa-si învaluie fiinta în mantia nesperantei.



Ea îngenuncheaza omul agresandu-l fara mila

si-l determina sa râme prin pamânt pentru-o fosila.

Il convinge ca sa-si tina Creatorul sau deoparte,

respingand credinta vie cu mumii si oase moarte.



Necredinta e o plaga ce-o inspira Asmodeu,

îns-acei ce n-o accepta vor primi în cer trofeu.

Doar acei ce-L au pe Domnul cultivand credinta vie,

vor accede sus în ceruri, nu o zi, ci-o vesnicie.



Omul ce-a primit credinta, e nascut a doua oara,

si-L primeste pe Isus ca pe singura-i comoara.

Este sigur ca în ceruri e trecut si el pe nume,

si aceasta îl va face sa deteste multe-n lume.



Fie-n noi credinta aceasta ca un bun margaritar

împartita de Isus, nu prin merit, ci prin har.

Prin ea, El, ne da putere s-aruncam si-un munte-n mare,

când prin mijlocul Golgotei, El ne da rascumparare.



Credinta de ni-i tare, vie nu mai face-n jur probleme,

ea razbind în jurul nostru sa ne scape de dileme.

Izbuteste-n fata noastra sa luceasca viitorul,

când primim prin nevedere ce-a facut Mântuitorul.

Gh. Barbu 03/09