Poezie Mioriţa

Pe-un picior de plai,

Cu gândul la Rai...



- Nu plânge, Mioriţo, nu mai plânge,

Ţi-e cumva glasul bocet a pustiu?

Complotul cosmic însetat de sânge

Ce-a vrut ca Viaţa-n moarte a o frânge

A eşuat, Păstorul tău e viu.



Iar dacă paltinii şi brazii cântă,

Chiar munţii falnici în splendoarea lor,

Ei nu jelesc şi nici nu se frământă,

Ci spre Păstoru-ţi cântul lor se-avântă

Recunoscându-L ca şi Creator.



Căci înainte ca ceva să fie,

Iar timpul făcea primii paşi în mers,

Păstorul tău, care-i din veşnicie,

A desenat cu-atâta măiestrie

Decoruri pentru-ntregul Univers.



De-aceea-I cântă soare, lună, stele

În drumul lor pe tainice poteci;

Păstorul tău e Domn şi peste ele,

Aşa că șterge-ți lacrimile grele

Căci El e viu, e viu în veci de veci:



- N-am doliu-n suflet şi nu plâng de jale,

Eu ştiu că este viu al meu Păstor

Căci simt atingerea iubirii Sale

Şi-al Lui toiag mi-e-ndrumător pe cale,

Dar plâng mereu de dor, numai de dor.



Mi-e dor de El şi plânsul nu se curmă

Căci vreau să-L văd, să-I mulţumesc smerit,

Cândva, păscând, eu, oaia de la urmă

M-am rătăcit, m-am depărtat de turmă

Dar El m-a căutat şi m-a găsit.



M-a dus pe umeri până la păşune

Să fiu alături iar de turma Lui,

Şi-avea în glas atâta pasiune,

Şi-atâta miere-avea în vorbe bune

Cum n-am găsit în glasul nimănui.



- Nu plânge, Mioriţo, aşteptarea

Şi plânsul tău de dor se vor sfârşi!

Priveşte cum se luminează zarea,

Se-aud şi paşi, se-aude-n cer cântarea,

Păstorul vine, nu va zăbovi.



Amin

Vulcan, sept. 2009