Poezie Dac-o vrea Dumnezeu

Un sătean, într-o vreme,

prins de-al banilor dor,

se porni de cu noapte

cu doi boi la obor.



Şi plecând, zise : „–Leano,

vezi de vaci, dă la porc,

că eu vând iute boii

şi la prânz mă şi-ntorc.”



Ea în poartă-i răspunse,

închizând c-un resteu:

„–Zi şi tu, măi bărbate,

dac-o vrea Dumnezeu!”



„–Ei! Vorbişi să nu taci.

Greu să prinzi un temei.

Ce să vrea Dumnezeu?

Că doar boii-s ai mei!”



„–Sunt ai tăi, ai dreptate,

şi să-i vinzi n-o fi greu.

Dar tu zi, măi bărbate,

dac-o vrea Dumnezeu!”



„–Hai! Destul! Am plecat.”

Şi, luând un cocean,

ţanţoș omul porni:

„–Hai, Lunei! Hai, Duman!”



Iar la târg când văzu

că se strâng muşterii,

hai să ţină la preţ.

„–Cum îi dai?” „–Zece mii!”



„–Zece mii? Eşti nătâng?”

Îi vorbiră pe şleau.

Dar i-a zis unul gras :

„–Zece mii? Zece-ţi dau!



Dar aşteaptă, că-ntâi

vreau să cumpăr nutreţ.”

Şi ţăranul ţinu

şi mai tare la preţ.



Se făcu de amiazi!

Toţi plecară curând.

Muşteriul cel gras

să mai vie nici gând.



Şi abia în amurg

i-a şoptit un coţcar:

„–Boii-s buni, dar bolnavi...

vrei pe ei un miar?”



I-a vândut speriat.

Iar prin târg, dup-un ceas,

îl zări pe coţcar

cu clientul cel gras,



povestind la un han

între alţi negustori:

„–L-am prostit pe ţăran,

de-l trecură sudori!



«Zece mii? Zece îţi dau!»

Îl legarăm la cap.

Şi i-am dat pe doi boi

Un miar, ca pe-un ţap.”



Bietul om, auzind,

îi săriră scântei.

„–Hoţii! Tâlharii! M-au prădat!

Puneţi mâna pe ei!”



Se făcu tărăboi.

Îl loviră abraș.

După toate, plătea

Şi-un „cinstit adălmaş”...



Se trezi către zori

într-un şant cu nămol,

fără boi, fără bani

şi bătut ca un ţol...



Şi gemând de dureri

se porni către sat.

Câte-un câine lătra

la vreun gard depărtat...



Iar când zorii urcau

prima zare de foc,

Leana-n somn auzi

la fereastră: Boc! Boc!



Ea, din pat : „–Cine e?”

El, de-afară, cu greu:

„–Eu, bărbatu-tău, Leano,

dac-o vrea Dumnezeu...”